Teoria generala a obligatiilor - note de curs

1
Curs I – 11.01.2012
OBLIGAŢIILE
I. NOŢIUNE
Art. 1164 - Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să
procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
Obligaţia este un raport juridic de drept civil, al cărui subiect activ
(creditorul) are dreptul să ceară subiectului pasiv (debitorul), care are datoria
corespunzătoare, să dea, să facă sau să nu facă ceva din ceea ce ar fi fost îndreptăţit
în absenţa angajamentului juridic.
Subiectele
Sunt subiectul activ (creditorul) şi subiectul pasiv (debitorul) – este vorba despre
forma simplă a obligaţiilor civile. Aceasta pentru că, de cele mai multe ori, subiectul este şi
debitor şi creditor – adică subiectele întrunesc dubla calitate de debitor şi creditor (ex:
vânzătorul este şi debitor şi creditor, cumpărătorul este şi debitor şi creditor; dar, în cazul
comodatului, comodatarul este debitor, iar comodant este creditorul.
Conţinutul
Este format din dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi datoria pe care o are
debitorul.
Creanţele se însumează la activul patrimonial, iar datoriile la pasivul patrimoniului
debitorului, astfel încât se creează o imagine asupra solvabilităţii acestuia.
Obiectul
Este format fie dintr-o prestaţie pozitivă, fie dintr-o prestaţie negativă.
Prestaţiile sunt: a da, a face, a nu face (prestaţie negativă pe care debitorul şi-o
asumă – este o restrângere a libertăţii persoanei pe baza propriei voinţe).
II. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
1. După izvor
 Obligaţii născute din acte juridice (contractuale):
 obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
 obligaţii născute din acte juridice bilaterale sau multilaterale;
 Obligaţii născute din fapte juridice stricto sensu (actul omenesc sau evenimentul de
care legea leagă producerea de efecte juridice) (extracontractuale):
 obligaţii născute din fapte juridice licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata
nedatorată, gestiunea de afaceri);
 obligaţii născute din fapte juridice ilicte (din delicte civile).
Importanţa clasificării constă în condiţiile diferite în care se angajează răspunderea
pentru neexecutare (punerea în întârziere – pentru obligaţiile contractuale este necesară
punerea în întârziere a debitorului; pentru obligaţiile contractuale nu este necesară
punerea în întârziere a debitorului).
2
2. După obiect
 Obligaţia de a da (obligaţie pozitivă);
 Obligaţia de a face (obligaţie pozitivă);
 Obligaţia de nu face cu caracter special (obligaţie negativă) – nu este nevoie de
punerea în întârziere a debitorului, deşi este vorba despre o obligaţie contractuală!
 Obligaţii pecuniare (au ca obiect plata unei sume de bani);
 Obligaţii nepecuniare (au ca obiect orice altceva în afară de plata unei sume de
bani).
 Obligaţii civile de rezultat (determinate) – în obiect intră atât prestaţia cât şi
rezultatul (ex: obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul);
 Obligaţii civile de mijloace (de prudenţă; de diligenţă) – în obiect intră numai
prestaţia, nu şi rezultatul (ex: obligaţia medicului, a avocatului).
Importanţa clasificării este de ordin probatoriu (proba elementelor răspunderii
civile în ipoteza în care nu se execută obligaţia).
Obligaţia de rezultat – simpla neatingere a rezultatului generează o prezumţie de
neexecutare a prestaţiei. Deci, odată dovedită fapta ilicită se naşte prezumţia de
culpă în sarcina debitorului. Dacă s-a atins rezultatul, se naşte prezumţia că obligaţia
s-a executat corespunzător. Deci, creditorul trebuie să facă dovada elementelor care
marchează lipsurile cantitative sau calitative ale rezultatului.
Obligaţia de mijloace – neatingerea rezultatului nu generează o prezumţie de
neexecutare. Deci, creditorul trebuie să dovedească împrejurarea că debitorul nu a
executat prestaţia. Odată ce creditorul face dovada neexecutării se naşte culpa în
sarcina debitorului.
În concluzie, în cazul obligaţiei de rezultat – dacă nu s-a atins rezultatul, operează o
prezumţie de neexecutare în sarcina debitorului. Iar în cazul obligaţiei de mijloace –
neatingerea rezultatului nu generează o astfel de prezumţie. În cazul ambelor
obligaţii – odată ce s-a făcut dovada neexecutării, se naşte o prezumţie de culpă în
sarcina debitorului.
4. După sancţiunea juridică
 Obligaţii civile perfecte – se bucură de o sancţiune juridică deplină (forţa de
constrângere a statului poate fi pusă în mişcare fără oprelişti) – poate fi apărată pe
cale de acţiune şi pe cale de excepţie
 Obligaţii civile imperfecte – este diminuată posibilitatea creditorului de a pune în
mişcare forţa de acţiune a statului. Dacă obligaţia s-a executat, nu se mai poate cere
restituirea ei. Art. 1471: Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale
care au fost executate de bunăvoie – poate fi apărată numai pe cale de excepţie
Spre deosebire de obligaţiile naturale, care au sancţiune juridică, dar limitată,
obligaţiile morale nu au niciun fel de sancţiune juridică.
!!! Prescripţia extinctivă nu poate fi invocată niciodată din oficiu de instanţă. Poate fi
invocată numai de către cel în favoarea căruia curge.
5. După opozabilitate
 Obligaţie scriptae in rem (opozabilă şi terţilor) – obligaţia se transmite
dobânditorilor ulteriori;
3
 Obligaţie propter rem – este o opozabilitate lărgită a dreptului creditorului (nu
priveşte numai momentul temporar raportat la un singur debitor, ci are în vedere
evoluţia în timp) – o nouă obligaţie se naşte în persoana fiecărui deţinător al
bunului;
 Obligaţie civilă propriu-zisă – efectele sale privesc numai părţile (dreptul
creditorului este opozabil numai debitorului).
Pentru ca obligaţia să fie o obligaţie scriptae in rem sau propter rem este necesar ca
legea să prevadă această posibilitate şi să fie îndeplinite formalităţile de publicitate.
6.
 Cu executare dintr-o dată;
 Cu executare succesivă.
7.
 Pure şi simple (obligaţii născute din căsătorie);
 Afectate de modalităţi (renta viageră – obligaţia debirentierului de a plăti renta).
III. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Potrivit art. 1165:
 actul juridic unilateral;
 contractul;
 fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă
cauză);
 fapte juridice ilicite.
Noţiunea de „opozabilitate” are două sensuri:
 Stricto sensu – reprezintă posibilitatea de a pretinde unei persoane să execute
obligaţia (relativitate);
 Lato sensu – reprezintă posibilitatea titularului unui drept de a cere oricărei
persoane să respecte acel drept (inviolabilitate).
!Orice drept subiectiv este inviolabil. Încălcarea inviolabilităţii este sancţionată pe
temei delictual.
Dreptul de creanţă intră în conţinutul raportului de relativitate şi al celui de
inviolabilitate.
Dreptul real intră în conţinutul raportului de inviolabilitate.
4
Curs II – 18.01.2012
CONTRACTUL
I. NOŢIUNE
Art. 1166: Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Termenul de „contract” este echivalent cu cel de „convenţie”.
În contract trebuie observat câte persoane sunt (nu părţi), pentru că manifestarea
de voinţă este a fiecărei persoane.
Art. 1169: Libertatea de a contracta – părţile sunt libere să încheie orice contracte şi
să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri. Este strâns legat de principiul autonomiei de voinţă (care guvernează materia
contractelor).
Critica îndreptată împotriva principiului autonomiei de voinţă:
1. Constatarea că în multe situaţii există o inegalitate între părţile contractului, astfel încât
numai una exercită într-adevăr libertatea de voinţă, iar cealaltă parte nu exercită sau, dacă
o exercită, nu o face în aceeaşi măsură – această critică consolidează principiul autonomiei
de voinţă (dacă o parte profită de poziţia sa pentru a limita principiul autonomiei de voinţă,
prin faptul că se limitează acest principiu se recunoaşte existenţa lui);
2. Înţelegerea ideii de ordine publică – libertatea de a contracta nu este nelimitată (este
limitată de lege, de ordinea publica, de bunele moravuri – art 11 şi 1169). Când este vorba
de norme juridice imperative, ordinea publică conturată de norme imperative şi de bunele
moravuri, în măsura în care sunt redate prin norme imperative, libertatea de voinţă nu
poate depăşi aceste graniţe. Tendinţa de lărgire a sferei ordinii publice şi a celei care
reglementează libertatea de voinţă are efecte negative.
Spaţiul de libertate conturat de Codul civil:
 libertatea noastră în raport cu ceilalţi membri ai societăţii;
 libertatea societăţii faţă de natură;
 libertatea faţă de noi înşine.
II. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
1. După modul de formare (1174)
 Contract consensual;
 Contract solemn (ex: donaţia);
 Contract real (ex: comodatul, depozitul).
! Regula este consensualismul.
! Formele de solemnitate trebuie să fie prevăzute de lege (este forma autentică, dar
nu numai).
! Există situaţia în care, deşi legea cerea o anumită formă, ea nu este pretinsă ad
validitatem.
! Contractele reale cuprind: un element de voinţă (acordul de voinţă) şi un element
exterior voinţei părţilor (remiterea materială a bunului). Succesiunea momentelor în care
cele două elemente se realizează nu condiţionează formarea contractului real. Important
5
este ca, indiferent de succesiunea lor, cele două elemente să existe. În absenţa remiterii
materiale, acordul de voinţă poate să valoreze ca antecontract.
2. După conţinut (1171)
 Contract unilateral;
 Contract sinalagmatic/bilateral.
Criteriul adevărat al clasificării este reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.
Cauza ca o condiţie de fond a contractului – la contractele bilaterale fiecare parte,
când se obligă, are reprezentarea subiectivă că şi cealaltă parte se obligă. De asemenea,
fiecare partea are reprezentarea subiectivă că şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia. În
materia acestor contracte, cauza se prelungeşte de pe terenul formării pe cel al executării.
În cazul contractelor unilaterale, doar o parte se obligă, fără a avea reprezentarea că şi
cealaltă parte se obligă şi îşi va executa obligaţia.
! Actul juridic unilateral (criteriul este numărul părţilor) vs. contractul unilateral
(criteriul este reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor).
„Sinalagma” gr. – schimb
! Contractul sinalagmatic imperfect – se formează pe o bază unilaterală, dar pe
parcursul executării se naşte o obligaţie şi în sarcina celeilalte părţi (dacă depozitarul face
cheltuieli cu conservarea lucrului, deponentul trebuie să plătească aceste cheltuieli). NU
este adevărat: temeiul celor două obligaţii nu este contractul, nu este unic; de asemenea,
cele două obligaţii nu sunt interdependente.
! Tendinţa de a extinde sfera contractelor sinalagmatice la contractele reale.
Contractul real NU este sinalagmatic, pentru că remiterea materială a lucrului este o
condiţie de valabilitate.
Efecte specifice ale contractelor sinalagmatice: dacă o parte nu îşi execută obligaţia,
rămâne fără cauză executarea obligaţiei celeilalte părţi.
3. După scopul urmărit de părţi (1172)
 Contract cu titlu gratuit;
 Contract cu titlu oneros.
! În cazul donaţiei cu sarcină: Criteriul echivalenţei prestaţiilor (criteriu subsidiar de
clasificare) apare în cazul în care criteriul scopului urmărit de părţi nu este suficient – dacă
sarcina echivalează cu donaţia este un contract cu titlu oneros; dacă sarcina este mai mică
decât donaţia – este un contract cu titlu gratuit.
! Dacă este vorba de condiţiile de validitate, ele sunt cu mult mai sever analizate în
cazul contractelor cu titlu gratuit.
! Eroarea asupra persoanei este, în contractele cu titlu gratuit, viciu de
consimţământ (aceste contracte sunt intuitu personae – art. 1207).
! Obligaţiile părţilor sunt mai sever analizate în ipoteza contractelor cu titlu oneros.
! În materia succesiunilor există reducţiunea liberalităţilor (se referă numai la actele
cu titlu gratuit).
! Condiţiile pentru introducerea acţiunii pauliene sunt mai severe în cazul
contractelor cu titlu oneros.
Fiecare contract se împarte în două categorii.
Contractele cu titlu oneros (1173)
 Contracte comutative;
6
 Contracte aleatorii.
Criteriul este cel al certitudinii sau al incertitudinii existenţei şi întinderii
drepturilor şi obligaţiilor părţilor în momentul încheierii contractului – evenimentul viitor
şi nesigur.
Contractele comutative – părţile, în momentul încheierii actului juridic, au
reprezentarea certitudinii existenţei şi întinderii obligaţiilor.
Contractele aleatorii – părţile stabilesc un eveniment viitor şi nesigur care va afecta
fie existenţa, fie întinderea obligaţiilor.
! Resciziunea pentru leziune – numai în cazul contractelor comutative.
! Pentru contractele aleatorii există, uneori, condiţii de fond foarte restrictive.
Contractele cu titlu gratuit
 Liberalităţi (se diminuează valoarea patrimoniului dispunătorului);
 Dezinteresate (nu se diminuează valoarea patrimoniului dispunătorului).
! Şi comodatul poate deveni liberalitate, dacă prin folosinţa îndelungată a bunului
scade valoarea acestuia.
4. După efectele pe care le produc
 Contracte translative de drepturi (pentru viitor creează drepturi noi) – pot fi
translative/constitutive de drepturi reale sau de drepturi de creanţă;
 Contracte declarative de drepturi (recunosc drepturi preexistente).
5. După durata execuţiei prestaţiei părţilor
 Contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu) – efectele se produc ex tunc;
! Cazul fortuit duce la desfiinţarea contractului.
 Contracte cu executare succesivă/continuă – efectele se produc ex nunc.
! Cazul fortuit, dacă este temporar, duce la suspendarea executării, nu la desfiinţare.
6. După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţie (1167, 1168)
 Contracte numite – li se aplică mai întâi regulile speciale, apoi, în completare,
regulile generale;
 Contracte nenumite – li se aplică direct regulile care guvernează contractele în
general, iar dacă nu sunt suficiente se completează cu regulile speciale care
reglementează contractul numit cel mai apropiat.
7. După raportul dintre ele
 Contracte principale (sunt analizate sub aspectul validităţii numai în raport cu ele
însele);
 Contracte accesorii (dubla verificare a validităţii – trebuie să fie valabile ele, dar şi
contractul principal; dacă nu este valabil contractul principal se desfiinţează şi
contractul accesoriu).
8. După calitatea părţilor (1177)
 Contractul încheiat cu consumatorii;
 Contractul încheiat cu persoane care nu calitatea de consumator.
9. După rolul voinţei părţilor (1175)
 Contracte negociate (ambele părţi negociază clauzele);
7
 Contracte de adeziune (o parte sau toate clauzele sunt negociate de o parte, iar
cealaltă parte poate accepta sau nu);
 Contracte forţate (se încheie pentru că legea obligă la încheierea lor pentru anumite
părţi)
10. După efectele contractului
 Contracte cadru (nu generează efecte juridice – stabilesc condiţiile generale de
efectuare a prestaţiilor între părţi);
 Contracte de executare a contractului cadru (ex: avocatul care încheie un contract
cadru).
8
Curs III – 29.02.2012
ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI
Principiul care guvernează încheierea contractului - principiul libertăţii
contractuale a părţilor
 părţile sunt libere să încheie sau nu contracte;
 părţile sunt libere să stabilească conţinutul (cu respectarea legii, a bunelor moravuri
şi a ordinii publice).
1. FORMAREA CONTRACTULUI
Art. 1182 instituie două modalităţi de formare a contractului – negocierea şi oferta.
1.1. IPOTEZA NEGOCIERII PRECONTRACTUALE
Drepturi şi obligaţii care incumbă părţilor:
 1183 alin. 1 - părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii
negocierilor;
 1183 alin. 2 - obligaţia de a negocia cu bună-credinţă: buna-credinţă
impune un comportament loial şi corect al unei părţi faţă de cealaltă (părţile
nu pot deroga prin convenţie de la această normă, fiind vorba de o normă
imperativă);
 1184 - obligaţia de confidenţialitate (se referă la acele informaţii care nu
erau accesibile publicului, informaţii pe care cealaltă parte nu ar fi putut sa le
cunoască pe altă cale. Ele pot sa intre sau nu în obiectul contractului, dar
pentru a putea identifica confidenţialitatea lor trebuie să vedem
accesibilitatea celeialte părţi).
Dacă se încalcă obligaţiile legale, partea în culpă trebuie să raspundă. Este vorba
despre o răspundere delictuală sau contractuală?
Răspunderea delictuală apare când nu există un contract între părţi.
Răspunderea contractuală apare când există un contract şi raspunde cel care nu îşi
îndeplineşte obligaţia.
În etapa negocierii nu există contract.
!La contractul de adeziune clauzele sunt prestabilite.
!Contractul de negociere nu este un contract cadru. Prin contractul de negociere se
stabilesc condiţiile în care se va desfăşura negocierea.
!Nu se confundă contractul de negociere cu promisiunea de a contracta –
antecontractul (art. 1279). Premisa antecontractului e aceea că părţile trebuie să fie
capabile să execute contractul în momentul când decid încheierea lui. În contractul de
negociere premisa e că părţile nu au căzut de acord până în acel moment cu privire la
elementele esenţiale ale contractului. Contractul de negociere – se mai numeşte „acord de
principiu”. Se angajează răspunderea delictuală.
Fapta ilicită este dată de încălcarea obligatiilor:
9
 1184 - în cazul obligaţiei de confidenţialitate (divulgarea sau folosirea
informaţiilor confidenţiale în interes propriu);
 1183 alin. (3) - în cazul obligaţiei de bună-credinţă – poate interveni când
nu se respectă obligaţia de informare precontractuală.
Obligaţia de informare precontractuală îşi poate avea izvorul fie în lege, dacă
e consacrată expres (mai ales in legislaţia consumatorilor) fie poate fi dedusă
pe cale jurisprudenţială, caz în care se cere îndeplinirea a două condiţii:
informaţia să fie de natură a schimba atitudinea şi comportamentul celeilalte
părţi contractuale, în sensul de a o determina să nu incheie contractul sau săl
incheie în alte condiţii ŞI informaţia trebuie să fie greu accesibilă
cocontractantului. Dificultatea poate surveni atât din condiţii obiective, cât şi
din imposibilitate subiectivă (situaţia în care partea ori a avut o încredere
deosebită în cocontractant ori nu putea să îi ceară informaţiile respective
fără să strice relaţia dintre cei doi). Dacă nu se respectă obligaţia de
informare, se sancţionează astfel: dacă suntem în etapa de negociere se vor
acorda daune-interese (răspundere civilă delictuală); dacă s-a încheiat
contractul, intervine nulitatea relativă pentru eroare sau dol/garanţia pentru
vicii ascunse/acţiunea în evicţiune.
Prejudiciul 1183 alin. (4):
Poate judecătorul să oblige la încheierea contractului pentru repararea prejudiciului
în natură? La antecontract se putea. La negociere nu este posibil, pentru că nu a existat
intenţia de a încheia contractul. În conformitate cu principiul libertăţii contractuale, nu se
pot cere decât daune-interese. NU se pune problema executării în natură, adică nu se poate
obliga o parte să încheie contractul.
Dacă negocierile decurg bine (1182 alin. 2), părţile doar trebuie să se pună de acord
asupra elementelor esenţiale ale contractului. Elementele esenţiale sunt: elemente
obiective şi elemente subiective.
Elementele obiective: capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza, forma.
Elementele subiective: fără număr. Ţin de voinţa internă a părţilor - dacă o parte
consideră că un element este esenţial pentru ea în cadrul contractului, acel element va fi
considerat esenţial.
În cazul în care părţile nu cad de acord asupra condiţiilor secundare, ele se vor
adresa instanţei. Judecătorul va decide (1182 alin. 3). Pentru a evita o astfel de situaţie
dificilă pentru părţi – contractul de negociere e salvator (întrucât stabileşte momentul la
care contractul se consideră încheiat, modalităţile de încheiere, obligaţia ca acesta să nu se
considere încheiat până nu sunt stabilite toate elementele secundare).
2. IPOTEZA EMITERII UNEI OFERTE
Contractul se mai poate încheia prin emiterea unei oferte şi acceptarea ei de către
destinatar (art. 1186). Nu este exclusă negocierea în acest caz.
Condiţiile ofertei (1187, 1188):
 Să conţină suficiente elemente pentru formarea contractului;
 Să exprime intenţia ofertantului;
 Să fie făcută în forma cerută de lege.
Art 1189 alin. 1- instituie o prezumţie simplă
10
Pactul de opţiune (1278) - situaţie de ofertă irevocabilă. Dacă destinatarul ofertei
acceptă şi trimite acceptarea în intervalul de timp în care m-am obligat să ţin oferta,
contractul e valabil şi sunt obligat să îl execut.
În cazul unei oferte fără termen adresată unei persoane absente, oferta este
revocabilă. Declaraţiile de revocare pot fi asimilate unor denunţări unilaterale. Pentru a
denunţa trebuie să fie stipulată în contract această posibilitate sau să fie prevazută de lege
(contractul de mandat, depozit).
Consecinţele revocării ofertei:
Când oferta se adresează unei persoane absente, ea trebuie ţinută un termen
rezonabil. Daca o retrag, voi răspunde pentru prejudiciile pe care le-am cauzat persoanei
care dorea să o accepte. Poate instanţa să oblige la încheierea contractului ? POATE, în
situaţii excepţionale.
Revocarea ofertei nu se confundă cu retragerea ofertei (art. 1199).
□ Pentru a revoca, premisa este că ofertantul a reuşit să transmită oferta care a
ajuns la acceptant, oferta fiind fără termen şi adresată unei persoane absente;
□ În cazul retragerii, ofertantul a trimis oferta şi apoi trimite o retragere a
ofertei în mod concomintent. Deci, oferta nu produce efecte, ajungându-se la
caducitatea acesteia - când nu a fost acceptată în termen sau a fost refuzată.
În cazul decesului sau incapacităţii ofertantului (art. 1195 alin. 2):
□ în cazul unei oferte irevocabile, decesul nu va atrage caducitatea decât dacă suntem
în ipoteza unui contract încheiat intuitu personae;
□ în cazul unei oferte revocabile, decesul sau incapacitatea persoanei va atrage
caducitatea ofertei.
Acceptarea ofertei:
Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să fie fără rezerve. Ori emit un act prin
care accept fără să modific oferta ori legea dă posibilitatea să săvârşesc un fapt din care să
rezulte în mod neîndoielnic intenţia mea de a accepta.
În ceea ce priveşte tăcerea sau inacţiunea acceptantului, regula e că ea nu dă naştere
la un contract. Există şi o excepţie: 1196 alin 2.
Dacă se aduc modificări, se interpretează ca o contraofertă, se inversează rolurile,
ofertantul iniţial devine destinatarul ofertei.
Se poate intâmpla ca acceptarea să ajungă peste termen (art. 1198) - la acceptarea
tardivă ne interesează culpa acceptantului.
Locul încheierii contractului (1186)
Este locul în care acceptarea ajunge la ofertant.
Locul poate fi relevant pentru determinarea legii aplicabile, dacă se iese din
teritoriu, sau pentru a stabili instanţa competentă.
Momentul încheierii contractului
Când acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de ea, din
motive neimputabile lui.
Comunicarea acceptării (1200 alin. 2)
11
Trebuie să se răspundă folosindu-se mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele
folosite de ofertant (nu există sancţiune pentru asta).
Ipoteza în care contractul nu a fost negociat sau a fost negociat parţial - art
1202 alin. 2 - Clauzele standard.
Poate exista un contract cu clauze standard care a fost negociat parţial sau poate
exista un contract de adeziune în care nu s-a negociat nimic. Dacă există clauze standard,
asupra lor prevalează clauzele negociate.
Formalismul informativ - o cerinţă de formă pe care legiuitorul o cere pentru a
obţine un consimţământ clar al persoanei, să o informeze pentru a putea fi de acord cu
respectivul contract. Nu este necesar ca aceste clauze să fie şi clauze abuzive, pentru că
domeniul de aplicare e diferit.
Clauzele abuzive pot să apară numai în contractele dintre consumatori şi
profesionişti. Având în vedere că în art. 1203 nu se face distincţie, clauzele menţionate pot
apărea şi în contractele dintre profesionişti, dacă sunt utilizate aceste clauze standard.
Pentru a fi abuzivă, o clauză trebuie ca, în ansamblul contractual, să dea naştere la
un dezechilibru între părţi şi să fie contrară bunei-credinţe. Clauzele abuzive nu au fost
prevăzute de legiuitor ca nişte clauze ilegitime. În funcţie de ele, judecătorul apreciază dacă
se îndeplinesc condiţiile sau nu. În ceea ce priveşte art. 1203, regula este că aceste clauze
neuzuale nu produc efecte decât dacă au fost acceptate expres in scris de către cealaltă
parte. Raţiunea legiuitorului a fost ca cocontractantul să fi cunoscut clauza respectivă.
Art. 1202 alin. 4 e o excepţie de la forţa obligatorie a contractului în cazul în care
intenţia e comunicată ulterior momentului în care s-a încheiat contractul.
3. CONDIŢIILE ESENŢIALE ALE CONTRACTULUI
3.1. CONSIMŢĂMÂNTUL
Eroarea - nu se mai face distincţia între eroare-obstacol şi eroare-viciu de
consimţământ. Eroarea obstacol atrage şi ea nulitatea relativă.
Apare o instituţie nouă - adaptarea contractului (art. 1213). Termenul de 3 luni e de
decădere.
!!Potrivit art. 2547, regula e că termenele sunt de prescripţie cu excepţia cazului în
care din lege rezultă că sunt de decădere.
Dolul - se consacră dolul prin reticenţă (art. 1214 alin. 2) şi dolul comis de un terţ
(art. 1215).
Violenţa (art. 1216 alin. 3 şi art. 1218) - starea de necesitate e un caz de violenţă.
Leziunea (art. 1221) – sfera de aplicare e mult largită, se aplica nu doar minorilor, ci
şi majorilor.
Condiţiile în care se poate invoca leziunea - art. 1221, 1222 alin. 2 şi alin. 3.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, aţtiunea în anulare se prescrie în termen
de 1 an şi, ca excepţie de la regulă, conform art. 1249 alin. 2, pe cale de excepţie, nulitatea
relativă e imprescriptibilă.
3.2. OBIECTUL CONTRACTULUI
Potrivit art. 1230 corelat cu 1683 – vânzarea bunului altuia e permisă, dacă prin lege
nu se prevede altfel. Deci, vânzarea bunului altuia nu e o cauză de nulitate, contractul este
valabil.
În ceea ce priveşte determinarea preţului, art. 1233 se aplică doar contractelor
12
încheiate între profesionişti. Dacă există neînţelegeri cu privire la preţul rezonabil,
judecătorul decide. Art. 1664 - în cazul contractului de vânzare - cumpărare, există
extindere a acestei regului.
3.3. CAUZA
Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului, cauza ilicită atrage nulitatea absolută.
3.4. NULITATEA CONTRACTULUI
Art. 1246 - se urmăreşte respectarea normelor imperative la momentul încheierii
contractului.
Prezumţia e a unei nulităţi relative, nu absolute.
Efectele nulităţii - clauze considerate ca nescrise sunt un caz de nulitate parţială
(art. 1255 alin. 1). Oricât de determinantă era clauza la momentul încheierii contractului,
clauza nu îşi mai produce efectele, dar contractul da.
!!!Nulitatea are efect retroactiv întotdeauna (art. 1254 alin. 3).
Confirmarea – art. 1263 alin. 6
Curs IV – 7.03.2012
EFECTELE CONTRACTULUI
Raporturile obligationale care se nasc din contract sau care sunt modificate din
contract sau care se sting prin contract (drepturile si obligatiile nascute, modificate sau stinse
prin contract) intra in categoria efectelor contractului.
Efectele obligatiilor se refera la obligatii deja nascute si au in vedere evolutia
raportului obligational de la nastere si pana la incetarea lui.
Efectele contractului sunt guvernate de principiul fortei obligatorii si principiul
relativitatii efectelor contractului. Pot exista exceptii de la forta obligtorie a contractului
sau de la principiul relativitatii contractului.
1. INTERPRETAREA CONTRACTULUI
Pentru a stabili intinderea efectelor contractului trebuie vazut care este continutul
contractului, trebuie vazute care sunt clauzele contractuale, care este intelesul lor, pentru
ca din aceste clauze se nasc efectele contractului. Este vorba de o operatie de multe ori
necesara, o operatie prealabila de interpretare a contractului.
Nu se confunda interpretarea contractului cu proba contractului. Inainte de a fi
interpretat, contractul trebuie sa fie dovedit.
Nu se confunda interpretarea cu operatia calificarii. Calificare inseamna stabilirea
apartenentei unui contract specific la o categorie de contracte. Calificarea poate identifica
tipul de contract numit care are o anumita reglementare in legislatie.
13
Intre calificarea contractului si interpretarea lui este o stransa legatura. Pentru a
califica contractul este nevoie de interpretarea clauzelor pentru a stabili natura
contractului. Ulterior, operatia de interpretare poate continua pentru a stabili toate
celelalte clauze. Interpretarea tine cont de mai multe reguli care alcatuiesc un sistem care
are fie o fundamentare obiectiva, fie una subiectiva, fie una mixta.
Sistemele subiective se bazeaza pe ideea ca vointa reala a partilor are prioritate si
interpretarea trebuie facuta in raport cu vointa reala a partilor.
Sistemele obiective tin seama de forma de exprimare a vointei si de imprejurarile
obiective din care poate fi descifrata vonta.
Sistemele mixte combina cele doua fundamente.
Legiuitorul a ales un sistem mixt, punand accentul pe criteriul vointei reale. Asadar,
este vorba de un sistem preponderent subiectiv, ajustat insa cu anumite elemente
obiective.
Reguli de interpretare a contractelor (art.1266-1269):
1266 – intre vointa exprimata si vointa reala trebuie sa aiba prioritate vointa reala.
Aceasta prioritate devine utila numai atunci cand intre exprimarea vointei si continutul ei
real exista o contradictie. Daca intre forma si continut exista armonie nu mai este nevoie de
interpretare. Daca nicio parte nu contesta continutul nu e nevoie de interpretare.
Prioritatea vointei reale opereaza cand o neconcordanta devine vizibila pentru cei care
citesc contractul si vor sau nu sa-l execute.
Asemenea neconcordate intre exprimarea vointei si vointa reala nu se confunda cu
situatia in care in mod deliberat partile incheie un contract aparent si unul secret, este
vorba de simulatie (exceptie de la opozabilitatea fata de terti). Stabilirea vointei reale a
partilor inseamna cauza juridica.
1272 – simplifica modul de incheiere a contractelor. Daca partile nu reglementeaza
tot se vor aplica toate regulile din Cod. Este vorba de un mod de a-i sprijini pe cei care nu au
experienta juridica.
1267 – regula interpretarii sistematice a contractului.
1268 – clauzele indoielnice.
1269 – alte 2 reguli de interpretare (sunt reguli subsidiare).
Regulile principale se aplica impreuna iar ulterior, daca este nevoie, se aplica cele
subsidiare.
2. PRINCIPIUL FORTEI OBLIGATORII (1270)
Intre parti contactul are forta legii, iar dincolo de sfera partilor aceasta forta nu mai
exista. Partile fac legea doar pentru ele, nu si pentru altii.
Contractul naste drepturi si obligatii intre parti care trebuie respectate de catre
acestea cu forta legii. Forta se intemeiaza pe un fundament moral (respectarea cuvantului
dat) si unul juridic (odata realizat acordul de vointa, din acel moment efectele juridice se
produc si nu mai pot fi ignorate de catre parti pentru ca legea interzice ignorarea lor).
Contractul este sursa principala a coeziunii oricarei societati moderne.
2.1. PRINCIPIUL SIMETRIEI
1270 alin. 2 – odata incheiat, contractul poate inceta sau se poate modifica
numai cu acordul celor doua parti care l-au incheiat.
Uneori exista anumite exceptii de la aceasta regula. Contractul poate fi modificat sau
poate sa inceteze si prin cauze autorizate de lege.
14
1276 – denuntarea unilaterala (partile pot institui o clauza prin care una din parti
sa poata denunta unilateral contractul).
Cel care are dreptul sa denunte contractul nu are dreptul daca a inceput executarea
contractului. In cazul contractelor cu executare succesiva ele pot fi denuntate unilateral
chiar daca a inceput executarea lor, dar numai in anumite cazuri: este nevoie de un termen
rezonabil de preaviz, denuntarea nu priveste obligatiile deja executate.
Exista si cazul unei clauze de denuntare cu titlu oneros - pana nu executi obligatia
nu poti denunta contractul. Este o norma supletiva, partile pot deroga de la ea. Daca este
vorba de contracte cu executare continua sau succesiva pe perioada nedeterminata, aceasta
clauza este subinteleasa, este prevazuta de catre legiuitor. In cazul contractelor cu
executare continua sau succesiva pe perioada determinata trebuie mentionata expres
clauza.
1271 – Impreviziunea. In momentul incheierii contractului exista o valoare pentru
fiecare prestatie. In timp se modifica valoare acelei prestatii. Chiar si intr-un asemenea caz
contractul trebuie executat asa cum a fost incheiat.
In cazul in care apare o discrepanta excesiva intre valorile prestantei, instanta poate
adapta contractul sau poate dispune incetarea contractului. Conditii pentru aceste corectii:
1. sa fi trecut un timp de la incheierea contractului;
2. cand au incheiat contractul, partile au avut nu numai o reprezentare a prezentului,
cat si asupra viitorului partile avand imprejurarea unei schimbari;
3. daca partile si-au asumat o schimbare atunci nu se poate ajunge la o asemenea
corectie;
4. buna-credinta obliga partea sa incerce sa obtina o solutie printr-o negociere
prealabila, iar ulterior sa apeleze la instanta.
Conditia tipica este o imprejurare prevazuta de parti in contract. Conditia este
aleasa de parti, prin vointa lor, in timp ce in cazul impreviziunii se produce un eveniment
viitor ce nu s-a prevazut.
Cand este vorba de contracte intuitu personae, la decesul uneia din parti contractul
inceteaza. E tot o exceptie de la principiu.
De asemenea, la mandat decesul uneia dintre parti duce la incetarea contractului de
mandat.
Alteori, legiuitorul intervine si schimba vointa partilor, mai ales in cazul contractelor
de locatiune(legiuitorul a prelungit termenele contractelor de locatiune).
Sunt situatii in care un contract devine imposibil de executat in mod temporar sau
definitiv. Daca imposibilitatea este temporara se suspenda executarea contractului pe
durata pe care actioneaza cauza. Daca imposibilitatea este definitiva atunci se considera ca
s-a desfiintat contractul.
3. PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI
(1280)
Daca forta obligatorie a contractului presupune ca drepturile si obligatiile se nasc
intre parti, acest principiu presupune ca aceste drepturi si obligatii nu privesc pe terti.
1282 – forta obligatorie a contractului actioneaza nu doar asupra partilor cat si
asupra succesorilor acestora.
In dreptul civil sunt admise exceptii sub aspect activ de la princpiul relativitatii dar
nu sunt admis exceptii sub aspect pasiv.
15
3.1. OPOZABILITATEA FATA DE TERTI VS NU SE PRODUC EFECTE JURIDICE FATA DE
TERTI
Efecte = drepturi si obligatii
Distinctie intre contract ca act juridic si ca realitate juridica. Ca act juridic are efect
intre parti si succesorii partilor. Pentru terti el exista ca realitate juridica.
Obligatia generala negativa de a nu pagubi pe nimeni spune ca trebuie respectate
realitatile juridice create de altii. Tertii trebuie sa respecte drepturile si obligatiile. Si
partile si tertii pot invoca contractul ca realitate sociala, fapt juridic in sens larg.
Daca o parte incalca obligatia contractula va raspunde contractual, daca un tert
incalca raspunderea dintr-un contract va raspunde delictual.
3.2. RELATIVITATEA IN RAPORT CU NOTIUNEA DE PARTI
Partile = persoanele care, in mod direct sau prin reprezentant, incheie
contractul.
Tertii = persoanele care nu participa nici direct nici indirect la incheierea
contractului.
Succesorii universali primesc totul, succesorii cu titlu universal primesc doar o
cota-parte din drept. Succesorii universali si cu titlu universal sunt in pozitia partilor.
Succesorii cu titlu particular primesc dreptul care face obiectul contractului, daca mai
sunt drepturi legate de dreptul transmis prin contract trebuie vazuta ce fel de legatura
exista. De principiu, se pot transmite drepturi. In principiu, obligatiile nu se pot transmite.
Sub aspectul obligatiilor care se transmit, in masura in care legea o prevede, este
nevoie de conditii speciale: existenta unor contracte cu data certa anterioare trasmisiunii
succesorului cu titlu particular
Creditor in raport cu principiul relativitatii efectelor juridice – exista o conditie
speciala. Creditorii chirografari nu au garantate creantele lor. De regula, acestia sunt simplii
terti, suporta efectele contractului ca orice tert. Cand debitorul savarseste acte frauduloase
sau cand face simulatii, acestia se diferentiaza de terti – astfel, nu numai ca nu le este
contractul opus cu forta obligatorie, nu numai ca nu trebuie sa respecte calitatea sociala a
partilor, dar ei pot desfiinta contractul sau sa faca public actul secret in cazut simulatiei.
3.3. EXCEPTII DE LA PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI SUB
ASPECT ACTIV
Stipulatia pentru altul (1284) – contractul incheiat intre o persoana (promitent)
care se obliga fata de o alta persoana (stipulant) ca va executa o prestatie in beneficiul unui
tert.
Fiind vorba de o conventie, stipulatia reglementeaza toate conditiile generale de
valabilitate a unui contract. De cele mai multe ori este vorba de un contract specific cu o
clauza care stipuleaza ceva. Stipulatia trebuie sa indeplinieasca si doua conditii speciale:
 sa existe intentia de a stipula;
 sa existe un beneficar al stipulatiei, o persoana determinata sau determinabila in
momentul in care se executa obligatia promitentului (1285).
Stipulatia pentru altul produce efecte intre stipulant si promitent, intre tertul
beneficiar si promitent, inre beneficiar si stipulant. Astfel, se naste obligatia promitentului
fata de stipulant de a executa prestatia fata de tertul beneficiar. Stipulantul este un
creditor care poate pretinde promitentului sa execute stipulatia fata de tert – deci, va avea
o actiune in executare silita fata de promitent. Daca promitentul nu executa obligatia,
16
stipulantul poate cere desfiintarea contractului (rezolutiune sau reziliere). Tertul
beneficiar are si el o actiune impotriva promitentului, pentru a cere executarea obligatiei.
Tertul poate cere executarea silita a obligatiei, poate cere daune, nu va putea sa ceara
rezolutiunea sau rezilierea pentru ca este tert fata de contract. Desi se naste direct in
patrimoniul tertului beneficiar, dreptul creat prin stipulatie nu il impiedica pe tertul
beneficiar sa refuze acest drept.
Acceptarea de catre tert reprezinta un drept potestativ. Daca accepta, dreptul se
consolideaza in patrimoniul tertului beneficiar. Daca refuza, dreptul se desfiinteaza
retroactiv. Este vorba de o manifestare unilaterala de vointa.
Refuzarea stipulatiei nu revoca contractul incheiat, revoca stipulatia. Dreptul va
folosi stipulantului.
1286 alin.1 si 2 – limitarea in timp a revocarii stipulatiei
1287 – dreptul de a revoca nu va putea fi exercitat pe calea actiunii oblice de catre
creditor si nici mostenitorii stipulantului nu pot revoca stipulatia. Asta nu inseamna ca daca
stipulatia repectiva are caracter fraudulos, creditorii nu pot introduce actiunea pauliana.
Daca prin stipulatie, care e o donatie indirecta, se incalca rezerva succesorala, creditorii pot
introduce actiunea in reductiune a liberalitatilor.
Promisiunea faptei altuia (1283) – contractul prin care debitorul se obliga fata de
creditor sa determine o alta persoana sa presteze pentru creditor.
In masura in care tertul se va angaja juridic fata de creditor atunci debitorul initial
este eliberat de raportul juridic.
Fidejusiunea este un act distinct e promisiunea pentru altul. Daca obligatia de
rezultat nu e atinsa, debitorul ar trebui sa raspunda fata de creditor. Pentru a scapa de
aceasta raspundere, debitorul initial se obliga sa indeplineasca el insusi obligatia
respectiva.
17
Curs V – 14.03.2012
SIMULAȚIA
EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
Contractul poate fi privit ca act juridic, dar și ca fapt juridic, ca realitate socială,
ipostază în care trebuie respectat de către toți. Excepția de la principiul opozabilității față
de terți – situația în care terții nu ar mai fi ținuți să respecte contractul ca realitate socială
(aceștia ar putea să ignore contractul sau chiar să ceară desființarea lui).
1. EXCEPȚII DE LA OPOZABILITATEA FAȚĂ DE TERȚI A CONTRACTULUI
Simulația și acțiunea pauliană
1.1 SIMULAȚIA
Simulația este o operație juridică prin care două sau mai multe persoane încheie
un acord simulatoriu, iar pe temeiul lui încheie un act juridic public care creează o
aparență juridică prin care se ascunde realitatea juridică dintre părți.
De esența operației juridice a simulației țin acordul simulatoriu și actul public. Este
posibil ca acordul simulatoriu să fie dublat de un act juridic secret care creează în mod
efectiv efecte juridice între părți. Alteori, acordul simulatoriu nu arată decât că actul public
este fictiv și că, în realitate, nu s-au produs niciun fel de efecte juridice între părți.
FORMELE SIMULAȚIEI
a) Simulația în structura căreia actul public are caracter fictiv: o persoană, pentru a
scăpa de urmărirea creditorilor, încheie un acord simulatoriu cu o altă persoană, iar public
încheie un act de vânzare-cumpărare, creând aparența că a înstrăinat un drept real
principal din patrimoniu. În realitate, bunul a rămas în patrimoniul transmițătorului.
Contractul public creează o simplă aparență, este un contract fictiv. În această ipoteză
există numai acordul simulatoriu și numai contractul public.
b) Simulația presupune că actul public deghizează un act secret, iar legătura dintre
cele două acte este făcută de acordul simulatoriu care are caracter secret. Actul simulatoriu
spune care dintre cele două acte produce efecte juridice, și anume actul secret. Ex: pentru a
ocoli o prevedere legală care instituie o incapacitate în materia donațiilor este posibil ca A
și B să încheie în realitate o donație secretă, iar public să încheie un contract de vânzarecumpărare
(formă de deghizare a donației). În această ipoteză există atât acordul
simulatoriu, cât și, asociat actului simulatoriu, un act public. Este posibil ca acordul
simulatoriu să fie integrat în actul secret sau separat de el.
c) Simulația prin interpunere de persoane – se încheie un contract secret de
vânzare-cumpărare între A și B și un contract public între A și C. În realitate, bunul a trecut
din patrimoniul lui A în cel al lui B. În această ipoteză, toate cele trei părți (A,B,C) sunt
legate prin actul simulatoriu. C știe că bunul nu este al lui.
Se face distincție între simulația prin interpunere de persoane și mandatul fără
reprezentare. În primul caz, C nu este un mandatar al lui B, nu lucrează public în numele lui
B. C apare ca fiind chiar dobânditorul bunului. Mandatul fără reprezentare este o specie de
mandat în care mandatarul, deși lucrează în numele mandantului, nu este cunoscut ca atare
18
de terțul cu care lucrează. Terțul crede că încheie contractul cu mandatarul. În cazul acesta,
terțul cu care contractează mandatarul crede că mandatarul lucrează în nume propriu, nu
pe seama mandantului. În cazul simulației, toate cele trei părți sunt legate prin acordul
simulatoriu – toți știu despre ce este vorba în realitate.
Întotdeauna acordul simulatoriu, și eventual actul secret, premerg sau cel mult sunt
contemporane cu actul public. Mai întâi se încheie acordul simulatoriu, apoi se încheie actul
public. Nu se poate ca acordul simulatoriu și actul secret să fie ulterioare actului public – nu
ar mai fi vorba de o simulație, ci de o modificare a unui contract anterior (mutuus
consensus – mutuus dissensus).
Simulația poate urmări scopuri licite sau scopuri ilicte. În primul caz, părțile pot să
dorească doar să fie discrete în ceea ce privește raporturile reale dintre ele, fără a urmări
încălcarea legii sau păgubirea altor persoane. În al doilea caz, prin această operație se poate
încerca eludarea unor prevederi legale (stabilirea prețului într-un contract de vânzarecumpărare).
Când simulația este licită operează o singură sancțiune – inopozabilitatea față de
terți a actului secret. Când este ilicită pot să intervină sancțiuni drastice – de natură fiscală,
penală.
Atunci când acordul simulatoriu este însoțit de un act secret, condiția ca efectele
celui din urmă să se producă este ca actul secret să respecte condițiile de validitate
specifice. Când un contract ar trebui să fie adus publicității potrivit legii, prin ipoteză
simulația nu mai este posibilă, pentru că nu mai există caracterul secret.
SIMULAȚIA LICITĂ
Sancțiunea simulației licite – inopozabilitatea față de terți a contractului secret –
actul secret și acordul simulatoriu produc efecte numai între părțile care l-au încheiat și,
uneori, față de succesorii universali și succesorii cu titlu universal ai acestora. Față de terți
produce efecte actul public. Excepția de la opozabilitatea față de terți privește actul secret,
nu actul public.
Efectele simulației:
- Între părțile simulației;
- Între părțile simulației și terți;
- Între diferitele categorii de terți față de simulație.
Efectele dintre părți
1289 – pentru a produce efecte între părți, contractul trebuie să fie valabil.
De esența simulației nu este contractul secret, ci acordul simulatoriu. Contractul
secret este de natura simulației, nu de esența ei. Contractul secret poate să nu existe.
Efectele dintre părți și terți
Când vorbim de opozabilitatea față de terți a simulației, avem în vedere acele
categorii de terți care au interese speciale în legătură cu simulația.
1290 – pe lângă noțiunea de terți apar succesorii și creditorii înstrăinătorului.
Există și terți care dobândesc drepturi de la creditorul aparent, întemeindu-se cu bunăcredință
pe actul public (terți de bună-credință care dobândesc drepturi de la achizitorul
aparent). Succesorii înstrăinătorului și creditorii înstrăinătorului nu vor putea opune actul
secret acestora.
Efectele dintre diferite categorii de terți
19
Succesorii cu titlu particular – care dobândesc drepturi de la achizitor și care
dobândesc drepturi de la transmițător. Când terții intră în conflict, vor câștiga terții care se
întemeiază cu bună-credință pe actul public.
Creditorii înstrăinătorului nu pot invoca actul secret în favoarea lor față de terții
care își întemeiază buna-credință pe actul public.
Terții, dacă au interes, pot invoca actul secret în favoarea lor (și împotriva părților).
1291 – câștigă creditorii înstrăinătorului aparent, dacă creanța lor este anterioară
contractului secret.
Terții în materia simulației – acele persoane care nu participă la operațiunea
juridică a simulației, dar au interese în legătură cu simulația. În sfera terților intră:
succesorii cu titlu particular și, uneori, cei universali și cu titlu universal, creditorii
chirografari.
ACȚIUNEA ÎN SIMULAȚIE
Este a doua sancțiune a simulației – un instrument juridic, prin care fie părțile, fie
terții care au interes, înlătură actul public, pentru a dezvălui realitatea juridică (acordul
simulatoriu și contractul secret). Este imprescriptibilă.
Părțile, pentru a proba contractul secret, sunt ținute de regulile de probă din
materia actelor juridice, cu o singură excepție – vor putea să dovedească contractul secret
prin orice mijloc de probă dacă simulația are caracter ilicit.
Când este vorba de raporturile dintre părți și de terții care vor să se întemeieze pe
actul secret, proba poate fi făcută cu orice mijloc de probă (1292).
Simulația este posibilă și în legătură cu actele juridice unilaterale – pentru aceasta,
actul juridic unilateral trebuie să aibă ca destinatar o persoană determinată. Destinatarul
trebuie să fie el însuși parte în simulație. Astfel, destinatarul își dă acordul la simulație – și
în acest caz simulația presupune un acord simulatoriu.
Simulația nu este compatibilă cu acte juridice nepatrimoniale.
2. EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
Cauza se prelungește de pe terenul formării contractului pe cel al executării – dacă o
parte nu-și execută obligația este lipsită de cauză executarea obligației celeilalte părți.
1. Excepția de neexecutare.
2. Rezoluțiunea și rezilierea.
3. Problema riscului contractual.
Aceste trei efecte se întemeiază, presupun și forța obligatorie a contractului.
2.1. EXCEPȚIA DE NEEXECUTARE
Presupune principiul simultaneității executării obligațiilor în contractele
sinalagmatice = părțile care au obligații reciproce și interdependente trebuie să le
execute simultan, în mod concomitent (1555).
Dacă o obligație presupune o durată în timp, se poate accepta ca, până să se execute
obligația respectivă, să se execute cealaltă obligație – o ajustare a principiului
simultaneității în raport cu împrejurările de fapt.
Dacă o parte nu își execută obligația, cealaltă parte este îndreptățită să refuze
executarea propriei obligații.
20
1556 – pentru a putea fi invocată excepția de neexecutare este nevoie, de regulă, ca
ambele obligații să izvorască din același contract. Dacă este vorba de contracte diferite nu
poate opera excepția de neexecutare.
Aplicarea excepției de neexecutare la contractele sinalagmatice imperfecte – părțile
încheie un contract unilateral, dar pe parcursul executării contractului, partea care nu are
nicio obligație din contract, dobândește o obligație, dar nu pe temeiul contractului, ci pe
temeiul unui fapt extra-contractual (gestiunea de afaceri). Depozitarul are un drept de
retenție asupra bunului depozitat până i se restituie cheltuielile.
Trebuie să existe o neexecutare a obligației a uneia dintre părți. Neexecutarea
trebuie să fie suficient de importantă. Dacă este vorba de o neexecutare neînsemnată nu se
poate invoca excepția.
Neexecutarea poate să aibă caracter culpabil sau fortuit. Pentru a opera excepția,
neexecutarea trebuie să fie imputabilă părții care nu execută.
Nu trebuie să existe o cauză legală care îngăduie unei părți să execute mai târziu,
înlăturându-se principiul simultaneității executării obligațiilor (o obligație care are un
termen convenit de părți).
Nu este nevoie, pentru invocarea excepției, de punerea în întârziere a debitorului.
Excepția operează în mod direct, fără a fi necesară intervenția justiției. Creditorul nu
trebuie să se adreseze justiției pentru a face operantă excepția. Dacă debitorul apreciază că
este abuzivă executarea excepției, se poate adresa justiției pentru a-l obliga pe creditor săși
execute obligația.
2.2. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA
Când neexecutarea obligației este fortuită se pune problema riscului contractual.
Dacă neexecutarea este imputabilă debitorului, creditorul poate să ceară executarea silită a
obligației fie în natură, dacă este posibil, fie prin echivalent. Este posibil ca creditorul să nu
mai aibă interes să obțină executarea silită și astfel să recurgă la o altă soluție – desființarea
contractului.
Când este vorba de un contract cu executare dintr-o dată, desființarea îmbracă forma
rezoluțiunii.
Când contractul este cu executare succesivă, încetarea îmbracă forma rezilierii.
Această desființare poate să fie dispusă de instanța de judecată, la cererea
creditorului – rezoluțiune/reziliere judiciară. De asemenea, poate fi aplicată direct de către
creditor, ca o formă de justiție privată, prin declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere.
Este posibil, de asemenea, ca această desființare să intervină de drept.
Fundamentul desființării: cauza+forța obligatorie+simultaneitatea.
Nu trebuie confundată rezoluțiunea și rezilierea cu condiția rezolutorie.
Rezoluțiunea și rezilierea se referă la o sancțiune civilă pentru neexecutare culpabilă.
Condițiile pentru a opera rezoluțiunea/rezilierea judiciară
Această sancțiune este o formă de manifestare a executării silite prin echivalent (când
nu poate fi executată în natură obligația sau când nu mai prezintă interes pentru creditor,
se cere echivalentul acelei obligații).
Astfel, trebuie avute în vedere condițiile răspunderii civile (fapta ilicită, prejudiciul,
legătura de cauzalitate, vinovăția debitorului) cărora li se adaugă punerea în întârziere a
debitorului (fie prin cererea de chemare în judecată, fie printr-o notificare)
21
Pentru ca sancțiunea să opereze este nevoie ca partea care o invocă să fi executat sau
să se declare gata să-și execute obligația - nu exclude posibilitatea existenței unei culpe
comune a creditorului cu debitorul.
Judecătorul are o anumită putere de apreciere asupra condițiilor răspunderii. De
asemenea, are puterea să aprecieze dacă aplicarea sancțiunii este potrivită cu împrejurările
cauzei sau dacă este mai echitabilă o executare silită în natură/prin echivalent. Judecătorul
poate să asigure un termen de grație pentru executare. Până când hotărârea rămâne
definitivă, debitorul poate să execute, situație în care nu se mai aplică sancțiunea.
Toate elementele de incertitudine pot fi înlăturate dacă părțile/legea îngăduie
desființarea contractului fără intervenția instanței de judecată, pe temeiul înțelegerii
părților sau a unei dispoziții a legii.
1549 – afirmă un drept de opțiune al creditorului.
Rezoluțiunea poate fi totală sau parțială – condiția este ca executarea să fie
divizibilă.
În cazul rezoluțiunii efectele se produc pentru trecut (ex tunc).
În cazul rezilierii efectele se produc pentru viitor (ex nunc).
1550 – instituie o formă de justiție privată.
Trei forme de rezoluțiune: aplicată de judecător, de parte prin declarație
unilaterală, de drept.
Rezoluțiune de drept: prin simplul fapt al neexecutării se desființează contractul.
Într-o astfel de ipoteză nu mai există un drept de opțiune al creditorului. Pentru ca să
opereze rezoluțiunea de drept trebuie să existe fie o prevedere a legii, fie o clauză a părților
în acest sens. Creditorul nu va mai putea cere executarea silită.
Când este vorba de rezoluțiune judiciară/prin declarație unilaterală poate să
intervină și o reducere a prestațiilor/reducere proporțională a prestațiilor.
1551 – când neexecutarea nu este foarte mare, se poate cere reducerea prestației.
Rezoluțiunea unilaterală și pactul comisoriu (1552+1553)
Pactul comisoriu = clauză introdusă de părți, prin care acestea prevăd că în caz de
neexecutare, contractul va fi desființat de drept. DAR este necesară punerea în întârziere a
debitorului. Doar dacă legea/ părțile prevăd că desființarea va opera și fără punerea în
întârziere, atunci contractul se va desființa și fără punerea în întârziere. Pentru ca pactul
comisoriu să aibă efect, el trebuie să precizeze clar care sunt obligațiile la care se referă.
Declarația unilaterală = fie legea, fie părțile permit creditorului, ca în caz de
neexecutare, să emită o declarație de rezoluțiune care înlocuiește hotărârea instanței de
judecată. Debitorul, dacă consideră că nu sunt îndeplinite cerințele pentru rezoluțiune, se
poate adresa instanței și poate cere desființarea declarației.
Dacă este vorba de rezoluțiune (ex tunc), desființarea cu efect retroactiv presupune
repunerea în situația anterioară a părților. Temeiul restituirii prestațiilor este îmbogățirea
fără justă cauză. Temeiul daunelor-interese este răspunderea civilă contractuală.
Dacă este vorba de reziliere (ex nunc), ce s-a executat nu se mai restituie. Dacă o
parte și-a executat obligațiile până în momentul rezilierii, iar cealaltă parte care mai are
ceva din contraprestație, poate fi obligată să execute, pe temeiul executării contractului
până în momentul rezilierii.
2.3. RISCUL CONTRACTUAL (1557, 1274, 1642, 1643)
22
Când este vorba de o neexecutare fortuită, intervine problema riscului contractual –
debitorul obligației nu o mai poate executa, iar cealaltă parte nu mai trebuie să-și execute
obligația.
!!!Riscul în contract este suportat de debitorul obligației imposibil de executat
(res perit debitorum). Soluție nouă în raport cu Vechiul Cod civil (care conscrase res
perit domino).
Contractele translative de proprietate încheiate sub condiție suspensivă:
Pendente conditione – se aplică regula (debitorul obligației suportă riscul).
Contractele sub condiție rezolutorie – se aplică regula.
Există situații speciale, când pieirea nu este totală, ci parțială.
Dacă imposibilitatea de executare este temporară se suspendă executarea pe durata
cât durează cauza.
Dacă imposibilitatea de executare este definitivă și absolută este vorba de
desființarea contractului.
Dacă imposibilitatea de executare privește doar o parte din executare, prestațiile se
reduc proporțional.
23
Curs VI – 21.03.2012
CESIUNEA CONTRACTULUI
ÎNCETAREA CONTRACTULUI
ACTUL JURIDIC UNILATERAL ȘI FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAȚII
Nu trebuie confundată problema riscului contractual cu imposibilitatea de a executa
obligații civile. Este posibil ca, indiferent de izvorul ei, o obligație să nu poată fi executată
din motive neimputabile debitorului (1634).
1. CESIUNEA CONTRACTULUI (1315)
Constituie reunirea a două instrumente juridice: cesiunea de creanță și cesiunea de
datorie.
1315 – Cesiunea de contract este o operație juridică tripartită (un contract în care
sunt trei părți: părțile din contractul inițial și terțul care intervine ca să preia drepturile și
obligațiile uneia dintre părți, moment din care devine parte în contract).
Cesiunea de contract poate fi încheiată numai dacă în contractul inițial prestațiile nu
au fost inegal executate. Dacă au fost executate, nu se mai pune problema cesiunii
contractului.
Etapele încheierii cesiunii contractului (1317)
Este posibil ca această operație să fie încheiată printr-un acord simultan între cele
trei părți.
De altfel, este posibil ca, de la bun început, părțile contractului inițial să își
recunoască reciproc sau numai uneia dintre ele dreptul de a substitui un terț în raporturile
prevăzute în contract. Dacă a existat o asemenea înțelegere, la un moment ulterior
încheierii contractului, oricare parte sau numai partea căreia i s-a prevăzut un asemenea
drept poate încheia acordul cu un terț pentru ca acesta să preia drepturile și obligațiile sale
(nu mai este nevoie de încă un acord al contractantului cedat – singurul lucru care este
necesar este înștiințarea contractantului cedat). Acceptarea acestuia nu are valoarea
exprimării consimțământului la cesiune, ci are valoarea confirmării de luare la cunoștință.
Pe lângă ipoteza în care au fost deja executate prestațiile, s-ar putea ca legiuitorul să
interzică el însuși cesiunea (1315 alin. 2).
Principiul simetriei impune ca, de vreme ce contractul inițial a fost încheiat într-o
anumită formă, și cesiunea de contract se încheie în aceeași formă (1316).
În legătură cu momentul încheierii contractului de cesiune, se distinge ipoteza în
care toate cele trei părți își dau acordul în același timp (și acesta este momentul încheierii
contractului, cu excepția cazului în care ar fi vorba de drepturi reale imobiliare și ar intra în
vigoare efectul translativ al înscrierii în CF - 1317).
Totodată, momentul încheierii cesiunii poate să fie momentul în care, după
încuviințarea prealabilă a cesiunii, se încheie acordul între o parte a contractului și un terț
care îi preia dreptul și obligațiile – nu acesta va fi momentul încheierii cesiunii, ci momentul
în care cesiunea va fi notificată celeilalte părți sau momentul în care acesta o va accepta.
O ipoteză specială în momentul încheierii contractului o reprezintă titlurile de
valoare care conțin clauza la ordin (cambii, bilete la ordin, cecuri) – se poate menționa în
cuprinsul înscrisului o clauză (clauză la ordin), iar în momentul în care cel care are înscrisul
24
semnează pentru transmitere/girează înscrisul, giratarul se substituie în toate drepturile și
obligațiile girantului.
Efectele cesiunii contractului
Din momentul realizării cesiunii, terțul devine parte în contract și va fi ținut de toate
drepturile și obligațiile pe care le-a avut partea care i-a transmis contractul. Partea care a
transmis ar trebui să fie liberată de toate drepturile și obligațiile. TOTUȘI 1318 precizează:
este posibil ca partea care a rămas în contract să nu consimtă la liberarea cedentului. În
această situație contractantul cedat ar trebui să îl urmărească pe terțul cesionar. Dacă
acesta nu-și execută obligațiile, contractantul cedat trebuie să notifice această împrejurare
către cedent în termen de 15 zile de la data neexecutării. Dacă termenul nu este respectat,
cedentul este definitiv liberat. Când notificarea este făcută în termen, contractantul cedat se
poate întoarce cu acțiune în regres împotriva cedentului. În această situație, contractantul
cedat are doi debitori pe care trebuie să-i urmărească într-o anumită ordine: primul
debitor este terțul cesionar, iar dacă acesta nu execută devine eficientă acțiunea împotriva
cedentului. Cedentul rămâne legat de contract, dar în mod subsidiar, iar contractantul cedat
are o garanție suplimentară că drepturile sale vor fi realizate.
Pe lângă o asemenea modalitate de garanție, cedentul se mai obligă și în calitate de
fidejusor, situație în care vor opera regulile de la contractul de fidejusiune. Este posibil ca,
în momentul cesiunii, contractantul cedat să spună că este de acord cu cesiunea numai dacă
cedentul își asumă o obligație de fidejusiune.
În primul caz (1318 alin. 2) este vorba de o urmărire subsidiară a cedentului –
contractantul cedat nu se poate îndrepta direct împotriva cedentului. În al doilea caz
(fidejusiunea), creditorul poate să ceară urmărirea direct împotriva fidejusorului. Acesta
din urmă poate să invoce două beneficii.
Pentru că este vorba de o substituire totală în drepturile și obligațiile cedentului de
către cesionar, contractantul cedat poate să invoce împotriva cesionarului toate excepțiile
ce rezultă din contract. De la această regulă există câteva excepții (1319). Contractantul
cedat nu poate invoca față de cesionar viciile de consimțământ din contractul inițial și care
ar putea fi invocate numai de către cedent. Nu ar putea să invoce apărări și excepții care
erau specifice raportului cu cedentul. Contractantul cedat și-ar putea rezerva dreptul să
invoce aceste apărări. Dacă cedentul nu s-a angajat în calitate de fidejusor are o obligație
de garanție, dar numai în ceea ce privește validitatea contractului inițial. Dacă se
desființează contractul inițial, dacă are dreptul la despăgubiri pentru pagube, cel care a
intrat în contract (cesionarul) ar putea să fie despăgubit.
2. ÎNCETAREA CONTRACTULUI (1321-1323)
Spre deosebire de desființare, încetarea presupune că fie au fost îndeplinite
obligațiile părților fie, dintr-o altă cauză, încetează obligațiile părților. Deci, încetarea
contractului presupune încetarea forței obligatorii a acestuia.
Desființarea are în vedere acele ipoteze în care, fie pentru cauze contemporane
încheierii contractului, fie pentru cauze ulterioare, contractul este desființat cu efect
retroactiv.
O situație specială – cazul rezilierii și al nulității (care produce efecte numai pentru
viitor). Când este vorba de nulitate, întotdeauna intervine desființarea contractului. La
reziliere este vorba de o încetare a contractului.
25
Modalități de încetare a contractului (1321)
 executarea obligațiilor părților;
 aplicarea principiului simetriei;
 denunțarea unilaterală (dacă dreptul de a denunța unilateral a fost prevăzut
printr-o clauză sau rezultă din lege);
 modul în care operează condiția ca modalitate (dacă este vorba de un
contract cu executare dintr-o dată, îndeplinirea condiției rezolutorii are ca
efect desființarea cu efect retroactiv, nu mai este vorba de o încetare; doar
în contractele cu executare succesivă s-ar putea pune problema unei
încetări).
Efectele încetării contractului
Încetarea forței obligatorii a contractului reprezintă liberarea părților de obligațiile
asumate. Dacă până în momentul încetării contractului au fost săvârșite de părți fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, părțile vor fi ținute să le repare.
3. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAȚII (1324-1326)
Este, prin excelență, un act de drept public. În materia dreptului public, regula este
actul juridic unilateral.
În materia dreptului privat, regula este actul juridic de formație bilaterală sau
multilaterală. Numai în mod excepțional există acte juridice unilaterale.
În materia dreptului privat, chiar și atunci când apar acte unilaterale, de cele mai
multe ori ele sunt forme de realizare a unor drepturi potestative (în materia drepturilor
personale nepatrimoniale – recunoașterea de paternitate). Și în materia drepturilor
patrimoniale se pot găsi acte unilaterale care reprezintă executarea unor drepturi
potestative (acceptarea succesiunii, acceptarea stipulației).
1325 – regulile aplicabile contractelor sunt dreptul comun în materia actelor
juridice.
1326 – există două tipuri de acte juridice unilaterale – care creează drepturi și
obligații numai pentru cel care îl emite (nu este necesară comunicare), care sunt referitoare
la alte persoane (actul trebuie comunicat).
1327 – se recunoaște, cu efect general, posibilitatea ca un act unilateral să dea
naștere la obligații. În măsura în care prin actul unilateral se naște un drept în favoarea
unui terț, acesta nu este obligat să accepte dreptul. Din actul inițial iau naștere două
drepturi – dreptul propriu-zis în favoarea destinatarului și dreptul potestativ al acestuia.
Diferența dintre actul unilateral și stipulația pentru altul este că drepturile terțului
beneficiar nu se nasc dintr-un contract, ci dintr-un act unilateral.
Dacă terțul destinatar nu acceptă ori nu refuză dreptul într-o perioadă rezonabilă
sau în perioada expres prevăzută în actul unilateral inițial, efectul acestuia încetează.
Ca efect al actului unilateral, dreptul se naște imediat în patrimoniul terțului inițial.
Promisiunea publică de recompensă – act unilateral ca izvor de obligații (1328-
1329)
Izvorul dreptului terțului este dublu – manifestarea de voință unilaterală a
promitentului și executarea prestației.
Fiind vorba de un act unilateral, poate fi revocat. Dar, există o limită a posibilității de
revocare a actului – executarea prestației.
26
Chiar dacă destinatarul nu a reușit să săvârșească prestația, el a făcut pregătiri și
cheltuieli pentru executarea acesteia – se produce un prejudiciu, iar cel care revocă actul va
trebui să îl despăgubească. Prin excepție, nu vor fi necesare despăgubiri – 1329.
4. FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAȚII
Diferența dintre faptul juridic licit și ilicit este dată de două elemente: respectarea
normei juridice + fapta juridică ilicită este întotdeauna o acțiune sau o inacțiune
omenească. Când este vorba de fapte licite, pot fi avute în vedere atât faptele omenești, cât
și evenimentele.
În vechiul Cod nu era reglementată la nivel de principiu îmbogățirea fără justă
cauză.
4.1. GESTIUNEA DE AFACERI
Este o operație juridică prin care o persoană numită gerant intervine în mod voluntar
și săvârșește fapte materiale sau încheie acte juridice in interesul altei persoane numite gerat
fără cunoștința acesteia sau, în măsura în care aceasta cunoaște, să nu fi putut să desemneze
un mandatar sau să se ingrijească în alt fel de afacerile sale (1330).
Condițiile gestiunii de afaceri
a) Condiții privitoare la obiectul gestiunii
Este vorba fie de fapte materiale, fie de acte juridice pe care le încheie gerantul pentru
a administra afacerile geratului. Actele juridice trebuie să intre în categoria actelor de
conservare și de administrare. Dar, noțiunea de act de administrare trebuie înțeleasă în
raport cu ansamblul patrimoniului geratului (raportat la bun, ar fi un act de dispoziție
juridică). Ex: gerantul vinde anumite bunuri pentru a obține sumele necesare în vederea
administrării patrimoniului geratului.
b) Condiții referitoare la utilitatea gestiunii
Este vorba de faptele materiale sau actele juridice făcute în interesul geratului prin
care se împiedică o pierdere patrimonială, uneori chiar se împiedică pieirea unui bun –
astfel, unele acte de gestiune sunt mai mult decât utile, sunt chiar necesare. Cerința utilității
gestiunii se apreciază în concret în raport cu situația afacerii gestionate.
c) Condiții privitoare la atitudinea părților față de gestiune
Geratul trebuie să nu cunoască existența acesteia (dacă îi cunoaște existența nu
trebuie să fie în măsură să desemneze un mandatar sau să îngrijească în alt fel de afacerile
sale). Dacă cunoaște gestiunea și este în măsură să desemneze un mandatar sau să
îngrijească în alt fel de afacerile sale, practic ratifică gestiunea și o transformă în contract
de mandat. Dacă ratifică gestiunea, în mod retroactiv gestiunea se transformă în mandat.
Gerantul trebuie să se comporte având reprezentarea subiectivă că administrează
afacerile altei persoane – dintr-un punct de vedere această reprezentare este asemănătoare
intenției. Dar reprezentarea este doar premisa gestiunii. Efectele se produc pentru că
gerantul săvârsește faptele materiale sau actele juridice.
Cerința este îndeplinită și atunci când gerantul lucrează în egală măsură și pentru el și
pentru altul (ex: coproprietarul care se îngrijește de bun și pentru el și pentru ceilalți
coproprietari).
Dacă gerantul nu intenționează ca persoana ale cărei afaceri sunt administrate să fie
obligată față de gerant, înseamnă fie că vrea să facă o liberalitate, fie că vrea să i se
plătească o datorie. Deci, cerința care afirmă că gerantul trebuie să aibă reprezentarea
27
subiectivă că lucrează pentru gerat înseamnă că gerantul intenționează să-l oblige pe gerat
față de el.
Obligațiile gerantului față de gerat
1331 – obligația de a-l înștiința pe gerat despre gestiunea începută imediat ce este
posibil. Geratul își poate califica poziția – dacă ratifică, dacă refuză.
1332 – obligația de a continua gestiunea începută până când geratul preia
administrarea afacerilor sau până când gerantul poate abandona afacerea fără riscul de a
produce un prejudiciu geratului.
1333 – odată începută gestiunea, obligația de a o continua până în unul din
momentele precizate subzistă și pentru moștenitorii gerantului.
1334 – gerantul trebuie să se comporte ca un bonus pater familias (să manifeste
diligența unui bun proprietar). Se poate aprecia în ce condiții răspunde gerantul față de
gerat dacă în timpul săvârșirii gestiunii se produc pagube în patrimoniul geratului. Când
actele de gestiune sunt necesare – gerantul răspunde numai pentru actele cauzate cu
intenție sau din culpă gravă. Per a contrario dacă actele de gestiune sunt utile – gerantul va
răspunde chiar și pentru culpa cea mai ușoară.
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală de aceasta și să remită
geratului toate bunurile.
Obligațiile gerantului față de terți
În ceea ce privește contractele încheiate de gerant cu terții în beneficiul geratului,
gerantul va răspunde contractual față de terți. Dacă gerantul a lucrat în numele geratului,
terții nu vor fi legați contractual față de gerant, dar dacă terții nu pot antrena răspunderea
geratului va rămâne obligat gerantul.
Obligațiile geratului față de gerant
1337 – obligația geratului de a plăti față de gerant cheltuielile gestiunii. Geratul se
poate obliga și față de terții cu care gerantul a contractat.
1338 – este vorba de actele de gestiune necesare.
1339 – dacă din gestiune n-au rezultat avantaje pentru gerat, gestiunea are caracter
inoportun.
Important
Numai în ce privește gerantul este cerută condiția capacității (pentru că încheie acte
juridice). Geratul nu trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice (pot fi
administrate afacerile unui minor).
Proba gestiunii de afaceri se face diferit. Când este vorba de acte materiale (fapte
juridice stricto sensu), orice probă este admisă. Când este vorba de acte juridice, între părți
se aplică regulile privitoare la proba actelor juridice.
Regulile din materia gestiunii de afaceri se completează cu regulile din materia
administrării bunurilor altei persoane.
4.2. PLATA NEDATORATĂ
Plata înseamnă executarea unei obligații, nu doar plata unei sume de bani.
În ceea ce privește plata nedatorată este vorba de executarea unei obligații de a da
sau cel mult de a preda. Celelalte obligații nu intră în sfera plății. Plata, dacă este făcută în
mod nedatorat, dă dreptul la restituire.
28
Este acel izvor de obligații care presupune că o persoană (solvens) plătește o datorie
către o altă persoană (accipiens) fără ca plata să fie datorată și fără ca solvens să știe că
plata nu e datorată.
Condițiile plății nedatorate
a) Să fie vorba de o plată;
b) Plata să nu fie datorată.
Este posibil ca datoria să existe, dar plata să fie nedatorată (debitorul plătește altei
persoane decât creditorul adevărat). Este posibil ca datoria să existe, iar cel care plătește să
vrea să facă o liberalitate/gestiune de afaceri – nu se mai pune problema restituirii.
1341 – prezumție: până la proba contrară se presupune că plata s-a făcut cu intenția
de a stinge o datorie.
c) Solvens să fi fost în eroare când a făcut plata.
La contractul desființat prin rezoluțiune sau prin eroare prestațiile se restituie în
temeiul îmbogățirii fără justă cauză, nu al plății nedatorate.
Efectele juridice ale plății nedatorate
Trebuie să se facă distincția dintre accipiens de bună-credință (nu știe că plata este
nedatorată) și accipiens de rea-credință (știe că primește ceva ce nu i se datorează). Dacă
este de rea-credință, plata nedatorată nu mai are semnificația juridică a unui fapt licit. Deci,
răspunderea lui va întemeiată pe temei delictual.
Efectele plății nedatorate în raport cu accipiens de bună-credință (1342-1349)
1342 – excepții de la restituire: prescripția, cel care a primit plata distruge înscrisul
doveditor al creanței (cel care a plătit are deschisă calea unei acțiuni de îmbogățire fără
justă cauză), termenul suspensiv.
4.3. ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ
Este un izvor de obligații care presupune fie o acțiune omenească, fie un eveniment
care produce două efecte: sărăcirea patrimoniului unei persoane și îmbogățirea
patrimoniului unei alte persoane. Îmbogățirea și sărăcirea sunt efecte ale aceleiași cauze
unice.
Efectele îmbogățirii fără justă cauză
Se naște obligația celui care s-a îmbogățit de a restitui celui care a sărăcit cea mai
mică dintre cele două valori (a sărăcirii sau a îmbogățirii). Pentru restituire este necesară o
condiție – să nu existe o cauză legitimă a îmbogățirii. Dacă există o cauză legitimă (contract)
nu mai este loc de restituire.
Acțiunea în îmbogățire fără justă cauză are caracter subsidiar (actio de in rem verso).
29
Curs VII – 28.03.2012
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII
Ideea de răspundere este legată de încălcarea normelor. Iar normele au o multiplă
natură – norme morale, politice, juridice. Deci, faptele prin care se încalcă o anumită normă
generează un tip specific de răspundere. Diferența esențială dintre răspunderea juridică și
celelalte tipuri de răspundere este că răspunderea juridică, odată angajată, implică
aplicarea unei sancțiuni care poate fi adusă la îndeplinire prin intermediul autorităților
publice. Răspunderea morală presupune o sancțiune realizată prin intermediul opiniei
publice. Iar răspunderea politică presupune o sancțiune realizată de electorat.
În cazul răspunderii juridice sunt individualizați atât subiectul activ al răspunderii,
cât și subiectul pasiv al răspunderii – se știe cine este victima și cine răspunde. În cazul
răspunderii morale există un caracter difuz – dacă autorul faptei imorale este cunoscut, nu
se cunoaște cine aplică sancțiunea. Răspunderea politică este difuză, în special când este
vorba de sancțiunile aplicate de electorat.
Răspunderea juridică poate fi de drept privat și de drept public. Principala diferență
este că în cazul răspunderii juridice de drept privat cele două subiecte ale răspunderii –
autorul și victima – sunt persoane particulare. Când este vorba de răspundere de drept
public, întotdeauna intervin autoritățile publice, ca părți ale raportului juridic de
răspundere. În cazul raportului de drept privat, autoritățile intervin atunci când se face
apel la ele pentru a aplica sancțiunea specifică.
1. FORMELE RĂSPUNDERII DE DREPT PRIVAT
A) Răspunderea contractuală;
B) Răspunderea extracontractuală – cea mai importantă formă de răspundere este
răspunderea delictuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii extracontractuale.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile în general.
Răspunderea delictuală poate fi privită din două perspective.
În primul rând, este un raport juridic obligațional care se naște în momentul săvârșirii
unei fapte ilicite, între autorul faptei ilicite, ca debitor, și victima faptei ilicite, în calitate de
creditor, raport juridic în conținutul căruia intră dreptul creditorului de a cere debitorului
repararea juridică integrală a prejudiciului.
În al doilea rând, este sancțiunea care se aplică prin intermediul acestui raport
juridic de răspundere – repararea prejudiciului suferit de victimă, de către autorul
prejudiciului. Prin esența ei, răspunderea delictuală este o sancțiune civilă.
Caracterul sancționator al răspunderii civile este intim legat de ideea de reparare a
păgubirii. Sancțiunea este repararea materială a păgubirii, indiferent de natura
prejudiciului (material sau moral).
Se distinge între ideea de sancțiune civilă, pe de o parte, și ideea de pedeapsă (civilă
sau penală). Oricare ar fi natura pedepsei, ea are un caracter strict personal, se aplică în
considerarea persoanei care a săvârșit fapta ilicită. Consecința este că pedepsele nu se pot
aplica altor persoane decât autorul faptei ilicite. Când este vorba de răspundere delictuală
30
ca sancțiune civilă, tocmai pentru că are o natură reparatorie materială, sancțiunea este
transmisibilă la succesorii autorului. Astfel, obligația de reparare materială se transmite la
succesorii autorului faptei. Principala funcție a răspunderii delictuale este funcția
reparatorie. De asemenea, răspunderea delictuală are și o funcție preventiv-educativă.
RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ
1. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ȘI RĂSPUNDEREA
CONTRACTUALĂ
A) Asemănări
Presupun patru elemente: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta
ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite.
În legătură cu vinovăția – problema capacității.
Specific răspunderii civile – prejudiciul, chiar dacă nu e întotdeauna material,
presupune o reparare materială.
Pe baza acestor patru elemente există o unitate a răspunderii civile. Dar se pot
identifica trăsături distinctive pentru cele două forme de răspundere.
B) Deosebiri
Specificul faptei ilicite
În cazul răspunderii delictuale, fapta ilicită constă în încălcarea obligației generale
negative de a nu păgubi pe nimeni (neminem laedere) – art. 1349 alin. (1).
În cazul răspunderii contractuale, fapta ilicită constă în încălcarea unei obligații
contractuale asumate anterior de autorul faptei ilicite.
Pentru faptele săvârșite înainte de încheierea contractului, în perioada de negociere,
de regulă răspunderea este delictuală.
Pentru a vorbi de răspundere contractuală trebuie să avem un contract valabil
încheiat. Dacă este nul, acțiunea în nulitate are caracter delictual. Dacă se pune problema
unor dezdăunări, vor fi angajate pe temei delictual, nu contractual.
Dacă, în timpul derulării relației contractuale, părțile provoacă prejudicii terților,
răspunderea părților față de terți va fi delictuală. Și viceversa.
Dacă părțile, cu ocazia derulării raporturilor contractuale, își cauzează una alteia
prejudicii, dar fără legătură cu obligațiile contractuale, vor răspunde delictual.
Este foarte importantă stabilirea conținutului contractului. Pentru a putea delimita
între răspunderea contractuală și cea delictuală, trebuie cunoscut conținutul contractul.
Capacitatea
În materie contractuală sunt avute în vedere regulile care guvernează materia
actului juridic în general.
În materie delictuală (art. 1366) nu există o limită minimă de vârstă pentru
angajarea răspunderii. Teoretic, din momentul nașterii, persoana fizică poate să răspundă.
DAR, persoana răspunde din momentul în care dobândește discernământ. Deci, angajarea
răspunderii depinde de prezența discernământului.
Astfel, se instituie o prezumție de absență a discernământului până la vârsta de 14
ani, și una de existență a discernământului peste 14 ani. Ambele prezumții sunt relative.
Dacă minorul are sub 14 ani, victima prejudiciului trebuie să dovedească existența
31
discernământului. Dacă minorul are peste 14 ani, autorul (minorul) poate să demonstreze
că în momentul săvârșirii faptei nu avea discernământ.
Punerea în întârziere
În materie delictuală debitorul este de drept în întârziere.
În materie contractuală debitorul nu este de drept în întârziere (art. 1523).
Clauzele de răspundere
În materie delictuală, de regulă, sunt interzise, iar ca excepție sunt permise.
În materie contractuală, de regulă, sunt permise, iar ca excepție sunt interzise.
Întinderea reparării prejudiciului
În materie delictuală, regula este repararea integrală a prejudiciului (damnum
emergens și lucrum cessans). Și prejudiciul previzibil și cel imprevizibil.
În materie contractuală se repară numai prejudiciul previzibil.
Solidaritatea
În materie delictuală, regula este solidaritatea.
În materie contractuală, regula este divizibilitatea.
1382 + 1445 – în materie contractuală, de regulă obligațiile sunt divizibile.
1446 – când este vorba de activități profesionale, solidaritatea se prezumă.
Dovedirea vinovăției
În materie delictuală, vinovăția este întotdeauna dovedită de către victimă.
În materie contractuală operează o prezumție de culpă.
2.CUMULUL RĂSPUNDERII DELICTUALE CU CEA CONTRACTUALĂ
Nu este vorba de o dublă răspundere (nu ar fi echitabil). Nu se admite ca, în cadrul
aceleiași acțiuni în răspundere, creditorul să încerce să combine regulile celor două tipuri
de răspundere pentru a obține o despăgubire mai mare. Deci, nu este posibil ca victima să
introducă mai întâi o acțiune delictuală sau contractuală, iar în completare cealaltă acțiune
(delictuală sau contractuală).
Cumulul reprezintă alegerea între cele două temeiuri ale răspunderii. Regula în ceea
ce privește alegerea este: dacă există un temei contractual al răspunderii, este exclusă
răspunderea delictuală (creditorul nu poate să aleagă între cele două temeiuri).
Există o excepție: când fapta ilicită prin care se încalcă o obligație contractuală
constituie în același timp o infracțiune (înșelăciunea în convenție). Este posibil ca victima,
în procesul penal, să asocieze acțiunea civilă acțiunii penale – astfel, acțiunea civilă se
judecă în cadrul procesului penal. Dar, victima are deschisă doar calea acțiunii delictuale.
Este posibil ca victima să pornească acțiunea civilă separat de procesul penal. Deci,
creditorul poate să aleagă, în cadrul procesului civil, între temeiul delictual și temeiul
contractual.
Doctrina: în cazurile în care acțiunea civilă este pornită din oficiu în procesul penal,
ar fi normal să i se recunoască creditorului alegerea între cele două temeiuri (când victima
este minor).
3. FORMELE RĂSPUNDERII DELICTUALE
Răspunderea delictuală pentru faptă proprie
Răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane
Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri
32
4. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ PENTRU FAPTĂ PROPRIE
Este dreptul comun al răspunderii delictuale.
Autorul faptei ilicite este chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat. Și succesorii
lui răspund pentru prejudiciu.
Presupune întrunirea tuturor celor patru elemente ale răspunderii.
4.1. FAPTA ILICITĂ CA TEMEI AL RĂSPUNDERII DELICTUALE
1349 (2) – încălcarea îndatoririi de a nu păgubi pe nimeni.
Este acțiunea sau inacțiunea prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se
aduce un prejudiciu.
Poate să privească și reguli morale, numai dacă regulile morale îmbracă forma unor
principii care se regăsesc și la temelia dreptului obiectiv.
Fapta ilicită provoacă un prejudiciu și prin încălcarea unor interese.
De regulă, fapta ilicită este o acțiune omenească. Inacțiunea dobândește semnificație
numai când există o prevedere legală care impune o anumită activitate.
Fapta ilicită, poate uneori, ca urmare a unor împrejurări speciale, să își piardă
caracterul ilicit.
Trebuie făcută distincția între cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, cauze
care înlătură vinovăția și cauze care înlătură chiar raportul de cauzalitate.
4.1.1. ÎMPREJURĂRILE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI
a) Legitima apărare și starea de necesitate (1360 + 1361)
Dacă, prin depășirea limitelor legitimei apărări, s-a săvârșit o infracțiune, atunci cel
care a săvârșit infracțiunea va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și
echitabile. Restituirea caracterului ilicit al faptei se produce numai dacă depășirea limitelor
legitimei apărări îmbracă forma unei infracțiuni. Dacă i se restituie faptei caracterul ilicit,
modul de reparare nu mai este specific răspunderii delictuale.
Persoana care acționează în stare de necesitate va fi obligată să repare prejudiciul,
dar pe temeiul regulilor îmbogățirii fără justă cauză – subzistă înlăturarea caracterului ilicit
al faptei, dar dacă cel care acționează sub imperiul stării de necesitate se îmbogățește va
trebui să restituie valoarea respectivă către cel care a sărăcit.
b) Permisiunea legii sau ordinul superiorului
1364 – nu se produce efectul când autorul faptei putea să-și dea seama de
caracterul ilicit, în funcție de împrejurări. Cel care acționează la ordin este îndreptățit să
refuze executarea, dacă ordinul este vădit ilicit.
Cât privește permisiunea legii, este vorba de lege lato sensu. Dacă este vădit că
norma din legislația secundară încalcă legea sau Constituția, atunci acea normă nu poate fi
invocată pentru înlăturarea caracterului ilicit. Într-o situație de neclaritate între o normă
internă și o normă internațională/comunitară, norma internă prevalează.
c) Exercitarea unui drept subiectiv
Persoana care exercită un drept subiectiv propriu nu răspunde, chiar dacă ar cauza
altei persoane un prejudiciu (1353). Trebuie făcută distincția între exercitarea normală a
unui drept subiectiv și exercitarea abuzivă a unui drept.
Limitele interne și limitele externe ale exercitării dreptului subiectiv – limitele
externe presupun exercitarea atributelor dreptului până la epuizarea posibilităților pe care
le oferă. O asemenea înțelegere a exercitării dreptului ar naște numeroase conflicte între
diferiții titulari de drepturi subiective (posibilitatea de a intra în sfera de exercitare a
dreptului care aparține altei persoane). Limitele interne reprezintă spațiul juridic în care
33
dreptul poate fi exercitat fără a pătrunde în spațiul de exercitare al altor drepturi. Între
limitele externe și cele interne se situează spațiul abuzului de drept. Dincolo de limitele
externe se situează delictul civil. Abuzul de drept face ca fapta să-și păstreze caracterul ilicit.
Natura juridică a răspunderii pentru abuzul de drept – este vorba de o răspundere
delictuală. Răspunderea juridică pentru abuzul de drept este o formă particulară a
răspunderii civile delictuale.
d) Consimțământul victimei (clauzele de nerăspundere)
Înainte de săvârșirea faptei ilicite, dar anticipând posibila săvârșire a acesteia și
posibilul rezultat păgubitor, victima își dă consimțământul printr-o clauză de nerăspundere
dintr-un act bilateral sau unilateral.
1355 – regulile care guvernează asumarea unor clauze de nerăspundere. Asemenea
clauze sunt posibile numai dacă este vorba de pagube săvârșite din culpă ușoară asupra
bunurilor victimei. Se poate accepta o clauză de nerăspundere în ceea ce privește persoana
victimei sau integritatea corporală a acesteia numai dacă legea prevede o asemenea
posibilitate.
1356 – includerea unei asemenea clauze într-un act unilateral (anunțurile
privitoare la răspundere). Asemenea anunțuri sunt exoneratoare de răspundere dacă sunt
aduse la cunoștința publicului și dacă persoana care a suferit pierderea a cunoscut anunțul.
Dacă este vorba de pagube cauzate persoanei victimei, asemenea anunțuri nu au
valoare juridică.
1371 – se pune problema distribuirii prejudiciului între autor și victimă.
1363 – divulgarea secretului comercial este o faptă ilicită (ca regulă). Dacă
divulgarea se face pentru că sunt împrejurări grave, dispare caracterul ilicit al faptei.
1354 – persoana acordă ajutor dezinteresat altei persoane, iar beneficiarul suferă
un prejudiciu. Nu se răspunde, cu excepția cazului în care există intenția sau culpa gravă a
celui care a oferit ajutorul.
Curs VIII – 04.04.2012
4.2. PREJUDICIUL
1357 + 1349 – prejudiciul este un element esențial pentru angajarea răspunderii
civile delictuale. Între elementele obiective ale răspunderii delictuale, alături de fapta ilicită
și de raportul de cauzalitate, prejudiciul ocupă un loc important – spre deosebire de dreptul
penal, unde simpla fapta ilicită se sancționează chiar în absența prejudiciului, în
răspunderea delictuală fără prejudiciu nu se poate răspunde.
Prejudiciul este rezultatul negativ al faptei ilicite, produs ca urmare a vătămării unor
drepturi subiective sau a unor interese. Pentru a vorbi de prejudiciu ca element al
răspunderii delictuale, trebuie să fie vorba de un prejudiciu susceptibil de reparare
materială.
Vătămarea produsă prin săvârșirea faptei ilicite poate consta fie în încălcarea unor
drepturi subiective, fie în încălcarea unor interese. Nu orice fel de interese, prin încălcarea
lor, conturează prejudiciul. Trebuie să fie vorba de interese care prin conținutul lor, prin
stabilitatea lor, prin continuitatea lor, să fie asemănătoare unui adevărat drept subiectiv
civil, chiar dacă nu îmbracă forma expresă a unui asemenea drept. Ex: fapta ilicită are ca
efect decesul unei persoane fizice care are în întreținere un copil față de care nu este, însă,
legat printr-un raport de filiație. Minorul care nu este legat prin raport de rudenie cu cel
34
decedat nu are un drept subiectiv la întreținere. Absența întreținerii determinată de
decesul victimei nu reprezintă încălcarea unui drept subiectiv. Minorul, în măsura în care
întreținerea fusese prestată o perioadă lungă de timp, are un interes real să beneficieze în
continuare de aceasta. El va putea cere de la autorul faptei ilicite despăgubiri pentru
încălcarea acestui interes. Practica a recunoscut și dreptul concubinei victimei de a primi
întreținere de la autorul faptei ilicte.
În NCC soluția potrivit căreia vătămarea unui interes poate întemeia acțiunea
delictuală a fost consacrată în art. 1359. În materia răspunderii delictuale art. 1349-1395.
Categoria de prejudicii care ar putea întemeia răspunderea delictuală (pot fi
reparate material numai prejudiciile materiale sau și cele nepatrimoniale?). Nu a existat o
dispută în legătură cu repararea nepatrimonială a prejudiciilor nepatrimoniale – un
prejudiciu nepatrimonial este susceptibil de reparație prin măsuri nepatrimoniale. În art.
253-255 au fost recunoscute măsuri nepatrimoniale pentru repararea prejudiciului
nepatrimonial.
S-a pus problema reparării materiale a daunelor morale (prejudiciile
nepatrimoniale). Este posibil ca vătămarea unui drept nepatrimonial să se concretizeze nu
numai într-un prejudiciu nepatrimonial, ci și în unul patrimonial. Problema este dacă
daunele morale, prin ele însele, sunt susceptibile de reparare materială. În practică și
doctrină s-au format două tendințe:
 daunele morale nu sunt susceptibile de reparare bănească (pentru că suferința nu
are un preț material);
 deși nu se poate vorbi de o evaluare bănească a prejudiciului moral în mod direct,
totuși reparația bănească a acestuia este necesară și trebuie să fie și posibilă, pentru
a atenua urmările suferinței (este vorba de măsuri care, prin mijloace bănești, pot să
compenseze suferința chiar dacă ea nu dispare).
În practică, această teorie a fost recunoscută sub forma prejudiciului de agrement –
când în urma faptei ilicite o persoană a suferit o vătămare a sănătății sau a integrității
corporale, vătămare care o împiedică să aibă aceeași integrare în viața socială, profesională,
familială, reparația bănească ar fi necesară pentru ca persoana vătămată să poată fi
integrată mai bine, chiar dacă nu la nivelul anterior, în viața socială, profesională, familială.
Recunoașterea posibilității reparării patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial a
devenit tot mai frecventă până s-a transformat în regulă. Nu este vorba de orice fel de
prejudiciu moral, iar cuantumul despăgubirii materiale trebuie stabilit pe baza unor criterii
raționale, echitabile, care să înlăture arbitrariul judecătorului.
1391 – este recunoscută expres posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului
nepatrimonial.
Alin. (1) – consacră ideea prejudiciului de agrement.
Alin. (2) – posibilitatea acțiunilor simultane formulate de toate persoanele
menționate de text. Textul este generos, prin lista largă pe care o cuprinde. Judecătorii
trebuie să aibă criterii bine conturate pentru a stabili cuantumul despăgubirilor într-o
asemenea situație. Compensarea urmărilor trebuie făcută în raport cu fiecare situație.
Alin. (3) – implică ideea potrivit căreia încălcarea unui drept personal
nepatrimonial poate îndreptăți o acțiune în răspundere delictuală. Dar nu înseamnă că
orice încălcare a unui astfel de drept poate determina o reparație materială. Prin legi
speciale, s-a recunoscut posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin încălcarea
reputației, demnității și onoarei persoanei. Judecătorul, când stabilește reparația, trebuie să
țină seama de specificul reputației persoanei în cauză, de eventuala ei notorietate, de
necesitatea folosirii unei anumite reputații pentru executarea unei profesii – este posibil ca
35
vătămarea să ducă la reparații diferite sub aspectul întinderii în funcție de persoana care
este defăimată. Dreptul la reparație materială, care se naște imediat ce a fost săvârșită fapta
ilicită prin care se vatămă un drept personal nepatrimonial, nu este susceptibil de
transmitere decât dacă a fost deja stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre
judecătorească definitivă. Dreptul la reparație materială nu este susceptibil de o vânzare de
drepturi litigioase.
Alin. (4) – dreptul la despăgubire nu trece la moștenitori, cu excepția cauzei în care
autorul pornise deja o acțiune în despăgubire. Declanșarea acestei acțiuni presupune o
apreciere subiectivă din partea celui vătămat, iar în absența acesteia, dreptul nu trece la
moștenitori. Răspunderea delictuală având caracter reparator se diferențiază de pedepse
(fie civile, fie penale), întrucât dreptul la despăgubire poate trece la moștenitori, în anumite
condiții.
4.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE
1357 + 1349 (2), (3), (4) – rezultă necesitatea acestei cerințe.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu reprezintă relația prin
intermediul căreia fapta ilicită determină un anumit prejudiciu.
Este posibil ca, în antecedența prejudiciului, să se identifice numeroase acțiuni
omenești care par să ducă la producerea prejudiciului, factori cauzali fizici sau chimici sau
medicali care nu au legătură cu faptele, astfel încât este necesar un proces de selecție – nu
pot fi reținute decât acțiunile/inacțiunile omenești, apoi trebuie făcută o selecție între
diferitele fapte omenești aflate în antecedența prejudiciului. Pentru această selecție, din
totalitatea faptelor omenești aflate în antecedența prejudiciului, trebuie să ținem seama de
mai multe elemente:
 nu numai acțiunea, ci și inacțiunea ar putea cauza un prejudiciu (relevanța cauzală a
acțiunii sub aspectul răspunderii delictuale se apreciază în legătură cu tipul de
comportament pe care legea îl prescrie pentru o anumită situație);
 trebuie făcută distincția între raportul de cauzalitate ca element obiectiv al
răspunderii și vinovăție ca element subiectiv al răspunderii;
 trebuie avute în vedere diferitele tipuri de cauzalitate (directă/indirectă,
principală/secundară, cauză/condiție) – indiferent de natura cauzalității, cât timp
fapta omenească determină prejudiciul, ea va antrena răspunderea delictuală.
Pentru a aprecia relevanța cauzală a unor fapte omenești, însuși legiuitorul
stabilește răspunderea. În materie penală, răspunde nu doar autorul, ci și instigatorul,
complicele, tăinuitorul. Cu referire la răspunderea delictuală, s-a spus că dacă o anumită
fapta ilicită cauzează un prejudiciu, relația de cauzalitate se stabilește și în legătură cu
complicii, instigatorii, tăinuitorii.
Relația cauzală complexă (complexul cauzal) – de multe ori sunt imposibil de
separat diferitele fapte omenești din antecedența prejudiciului. Sunt legate indisolubil și
formează un complex cauzal – fiecare acțiune/inacțiune integrată în complexul cauzal,
indiferent cu ce valoare va puate antrena răspunderea delictuală. Dar, într-o asemenea
ipoteză, răspunderea persoanelor ale căror fapte sunt implicate în complexul cauzal este
una solidară în raport cu victima prejudiciului.
1370 – în materie delictuală operează solidaritatea + criteriul solidarității este
cauzalitatea comună. NCC schimbă perspectiva asupra solidarității în materie delictuală în
raport cu VCC (solidaritatea era legată de ideea de vinovăție – în măsura în care mai multe
persoane erau vinovate de săvârșirea unui prejudiciu). În NCC răspunderea solidară poate
fi angajată fără vinovăție. În VCC era consacrată obligația in solidum – răspunderea mai
36
multor persoane pentru același prejudiciu, dar nu într-un mod solidar, pentru că în absența
vinovăției nu se putea reține solidaritatea. NCC întemeiază solidaritatea pe ideea de
cauzalitate.
1370 + 1382 – dacă nu se stabilește relevanța cauzală exclusivă, faptele unor
persoane generează răspunderea solidară a acestora.
1371 – deși în alin. (1) se evocă vinovăția fie în forma intenției, fie în cea a culpei,
acest element subiectiv are doar rolul de a pune în evidență că nu se angajează
răspunderea dacă nu există vinovăție.
Contribuția la cauzarea prejudiciului de către victimă – este vorba de concurența
cauzală dintre fapta victimei, pe de o parte, și fapta celui vinovat de producerea
prejudiciului. Există, pe de o parte, un concurs cauzal în care acțiunea victimei prejudiciului
și acțiunea autorului faptei ilicite determină împreună fapta. Repartizarea prejudiciului se
va face pe temeiul cauzalității. Pentru ca distribuirea prejudiciului între victimă și autorul
faptei ilicite să se producă, este necesar ca victima să fi acționat cu vinovăție. Deci,
prejudiciul se repartizează pe baza contribuției cauzale a victimei și a autorului faptei, dar
în realitate sunt doi autori ai faptei ilicite, dintre care unul este chiar victima prejudiciului.
Dacă nu s-ar reține vinovăția victimei, concluzia ar fi că autorul faptei ilicite va răspunde
integral pentru prejudiciul cauzat. Este un mod prin care legiuitorul dă eficiență atât
cauzalității cât și ideii de vinovăție.
În alin. (2) este vorba de un alt tip de concurență cauzală – pe lângă fapta autorului,
exită fie un caz de forță majoră, fie un caz fortuit, fie fapta unui terț pentru care autorul nu
este obligat să răspundă. Nu mai este vorba de fapta victimei. Dacă, în legătură cu fapta
terțului, se poate aplica cu ușurință soluția din primul alin., când este vorba de forță
majoră/caz fortuit prin ipoteză nu se mai poate vorbi de vinovăția unei alte persoane decât
autorul faptei ilicite.
Dacă este vorba de un terț care a acționat cu vinovăție, prejudiciul se distribuie între
autor și terț pe baza cauzalității. Dacă terțul a acționat fără vinovăție, autorul faptei ilicite
va răspunde integral. În cazul vinovăției victimei – autorul răspunde numai pentru partea
de prejudiciu pe care o cauzează. Iar dacă este vorba de forță majoră sau caz fortuit, prin
ipoteză nu mai există vinovăție – se aplică aceeași soluție.
4.4. VINOVĂȚIA
1357 – cerință indispensabilă a răspunderii pentru faptă proprie. În absența
reprezentării subiective a faptei și a urmărilor ei, rezultate din încălcarea unor norme
juridice sau morale, nu se poate vorbi de vinovăție.
Vinovăția este atitudinea psihică negativă pe care o persoană o are în legătură cu
fapta și urmările acesteia prin încălcarea unor norme juridice.
Ideea de vinovăție presupune două aspecte:
 intelectiv: reprezentarea subiectivă (capacitatea psihică a fiecărei persoane de a
înțelege lumea, raportul dintre ea și lume, rezultatele interacțiunilor dintre propria
activitate și lumea înconjurătoare);
 volitiv: acțiunea în raport cu reprezentarea negativă.
Cele două elemente sunt coordonatele definitorii ale vinovăției.
În legătură cu aspectul intelectiv al răspunderii, trebuie văzut care este nivelul
general de cunoaștere al societății la un moment dat. Nu orice persoană din comunitate are
cel mai întins nivel de cunoaștere din societate (trebuie ținut cont de experiența sa,
capacitatea sa, profesia sa). Este important discernământul.
37
În ceea ce privește aspectul volitiv, el nu se poate manifesta cât timp există o
anumită constrângere exterioară – voința, pentru a fi apreciată corect, trebuie să fie liberă.
În legătură cu cele două elemente se pune problema identificării acelor cauze care
determină înlăturarea vinovăției și, de cele mai multe ori, a răspunderii.
Formele și gradele de vinovăție
În dreptul civil, formele și gradele de vinovăție au o importanță redusă.
Răspunderea în materie delictuală este integrală (și se răspunde pentru cea mai ușoară
culpă – 1357).
Repartizarea prejudiciului se face pe baza raportului de cauzalitate (care este
contribuția cauzală a fiecăruia). Problema se pune dacă, după ce a fost despăbugită victima,
cel care a despăgubit-o s-ar putea întoarce cu acțiunea în regres împotriva celorlalți autori
(pt a determina întinderea regresului se va face repartizarea prejudiciului). Dacă nu se
poate stabili repartizarea prejudiciului, distribuția va fi egală. Dacă prejudiciului se produce
în parte ca urmare a faptei victimei și în parte ca urmare a faptei autorului – victima va
avea dreptul numai la partea de prejudiciu cauzată de autorul faptei.
Culpa, în oricare din forme, presupune alegerea criteriului în funcție de care se
apreciază în ce măsură o persoană putea și trebuia să-și dea seama de consecințele faptei
sale sau ar fi trebuit să înțeleagă că nu poate evita consecințele.
1358 – criteriu obiectiv de apreciere a vinovăției (criteriul bunului gospodar –
bonus pater familias). Se va ține seama și de regulile specifice profesiei, de prudența și
diligența de care va trebui să dea dovadă un profesionist.
Discernământul este o premisă a vinovăției. În materie delictuală, spre deosebire de
cea a actului juridic, discernământul nu mai este dependent de o vârstă minimă (1356). S-a
pus întrebarea dacă prezumțiile funcționează când este vorba de o persoană pusă sub
interdicție. Problema punerii sub interdicție nu are legătură cu faptele ilicite, ci cu actele
juridice. Și dacă este vorba de o persoană pusă sun interdicție cele două prezumții
acționează în același mod. Aceeași este soluția și în cazul în care persoana, deși nu este pusă
sub interdicție, este afectată de o boală care îi pune sub semnul întrebării discernământul.
O persoană, chiar fără discernământ, poate fi obligată să repare prejudiciul, dar nu
integral, ci în raport cu starea sa materială și cu starea materială a victimei. Când autorul nu
are discernământ, dar are mijloace patrimoniale suficiente pentru a repara prejudiciul, ar fi
inechitabil ca victima să nu fie despăgubită. Temeiul reparării prejudiciului nu se mai
întemeiază pe ideea de vinovăție, ci pe cea de echitate.
1367 – absența pasageră a discernământului.
1368 – și în absența vinovăției, în măsura în care echitatea impune, să se poată
acorda o indemnizație.
Intervenția unor cauze exterioare care constrâng persoana determină înlăturarea
vinovăției.
Cauzele care înlătură vinovăția: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei însăși sau
fapta unui terț, în măsura în care acestea două din urmă au ele însele valoarea forței majore
sau a cazului fortuit. Aceste împrejurări ar putea avea și o altă relevanță sub aspectul
înlăturării raportului de cauzalitate – forța majoră în principal are virtutea de a înlătura
raportul de cauzalitate. Cazul fortuit nu înlătură niciodată raportul de cauzalitate. Fapta
victimei și fapta unui terț ar putea înlătura raportul de cauzalitate dacă au valoarea forței
majore. Dacă se reține că o împrejurare înlătură chiar raportul de cauzalitate, analiza
vinovăției devine inutilă.
38
Raportul dintre vinovăția civilă și vinovăția penală
În materie delictuală se răspunde pentru cea mai ușoară culpă – sfera vinovăției
civile este mai largă decât sfera vinovăției penale. Culpa penală este, de obicei, culpa gravă.
O hotărâre judecătorească penală prin care s-a stabilit vinovăția inculpatului va avea
autoritate de lucru judecat. Dacă în penal s-a dat o hotărâre de achitare, nu are valoare de
autoritate de lucru judecat.
Condiții necesare pentru repararea prejudiciului
1. prejudiciul să fie cert (dacă există cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,
prejudiciul este cert);
În ceea ce privește prejudiciul viitor, care nu s-a produs, în măsura în care există
certitudinea producerii acestuia, are caracter cert. Dacă există numai posibilitatea
producerii sale, acesta nu mai are caracter cert. Prejudiciul eventual, de regulă, nu se
repară.
1385 (4) – răspundere proporțională în raport cu probabilitatea producerii
prejudiciului.
1385 (2) – prejudiciul viitor cert se repară integral.
2. prejudiciul să nu fi fost reparat
Principii pentru repararea prejudiciului
1. Principiul reparării integrale a prejudiciului (1385)
2. Principiul reparării în natură a prejudiciului (1386) – dacă nu este posibilă
repararea în natură, se pune problema reparării prin echivalent (plata unei sume
bănești).
Despăgubirea poate să fie globală sau periodică. Atunci când se vorba de prejudicii
viitoare se acordă despăgubiri în sume periodice. Când s-a stabilit suma globală, nu mai
este posibil ca ulterior să se ceară reducerea sumei globale. Dacă se cere mărirea sumei
globale și se demonstrează că aceeași faptă ilicită a generat un nou prejudiciu nu mai
există autoritatea de lucru judecat. Când este vorba de sume periodice, există o
autoritate provizorie de lucru judecat (suma poate fi mărită/micșorată/sistată).
Dovada elementelor răspunderii
Modul în care se dovedesc elementele obiective ale răspunderii - sunt împrejurări
de fapt, orice mijloc de probă este posibil.
Modul în care se dovedesc elementele subiective ale răspunderii – vinovăția nu
poate fi dovedită în mod direct. Latura subiectivă lasă o amprentă asupra elementelor
obiective. Se pot depista elementele subiective pornind de la faptele obiective.
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie
Faptele ilicite ale organelor persoanei juridice sunt faptele ilicite ale persoanei
juridice însăși (219).
39
Curs IX – 11.04.2012
În materia răspunderii delictuale, regula este răspunderea pentru fapta proprie. În
timp, s-a lărgit sfera de aplicare a excepțiilor. Această lărgire s-a făcut în dublu sens. Pe deo
parte, s-a admis în tot mai multe cazuri ideea răspunderii delictuale pentru fapta altei
persoane, iar pe de altă parte, plecând de la cazurile particulare de răspundere pentru
prejudiciile cauzate de anumite categorii de lucruri, s-a ajuns la o generalizare, prin
recunoașterea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.
Această evoluție se explică prin schimbarea echilibrului dintre cele două categorii
de interese prezente în răspunderea delictuală: interesele victimei prejudiciului și
interesele celui care răspunde pentru faptă. Cu cât este mai restrânsă sfera celor care
răspund, cu atât mai bună este poziția acestora în detrimentul intereselor victimei. Cu cât
este mai largă sfera acestora, cu atât mai bine sunt ocrotite interesele victimei. Evoluția a
fost dublată, pe cale de consecință, printr-o deplasare a temeiului răspunderii delictuale de
la ideea de vinovăție a autorului faptei ilicte către ideea de garanție obiectivă pe care
trebuie să o ofere cei care, prin activitatea lor sau prin activitatea celor pentru care
răspund, ori pur și simplu prin acțiunea periculoasă a unor lucruri, trebuie să o ofere
victimei.
!NB: Ideea de garanție obiectivă nu se confundă cu garanțiile obligațiilor (nu este
vorba de garantarea unor obligații născute).
În NCC, dându-se curs evoluției, a fost consacrată răspunderea delictuală pentru
fapta altei persoane (atât prin lărgirea sferei persoanelor care răspund, cât și prin lărgirea
sferei persoanelor pentru care se răspunde). Răspunderea pentru lucruri, în general, este
consacrată într-o formă clară, fără echivoc, împreună cu prejudiciile cauzate de animale și
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea unui lucru dintr-un
imobil. Toate aceste forme de răspundere se regăsesc în art. 1372-1380 + 1351 (forța
majoră și cazul fortuit) + 1382-1384.
5. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ PENTRU FAPTA ALTUIA
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane este reglementată în două
variante în NCC, spre deosebire de cele trei variante din VCC.
1372 – răspunderea pentru fapta minorului/ a celui pus sub interdicție.
5.1. SFERA DE APLICARE
Este delimitată prin două elemente: care sunt persoanele care răspund și care sunt
persoanele pentru care se răspunde.
Sub primul aspect, NCC lărgește sfera persoanelor responsabile pentru fapta altuia –
toți cei care, potrivit legii/pe temeiul unei obligații contractuale/pe temeiul unei hotărâri
judecătorești au obligația de supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecătoresc (sa
optat pentru o formulă generică). Deși în VCC nu răspundeau tutorii sau școlile, potrivit
NCC răspund orice categorii de persoane care au obligația să supravegheze minorul.
Cât privește persoanele pentru care se răspunde, în NCC pe lângă copiii minori apar
și cei interziși pe cale judecătorească, indiferent de vârstă. Cât privește copiii, sunt două
situații reglementate în NCC, referitoare la dobândirea cu anticipație a capacității de
exercițiu: la 16 ani, prin căsătorie + art. 40.
40
5.2. FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII
Îl constituie obligația de supraveghere și îndatoririle decurgând din exercițiul
autorității părintești (487 – conținutul autorității părintești).
5.3. CONDIȚIILE RĂSPUNDERII
Se împart în două categorii:
 generale (condițiile necesare pentru angajarea răspunderii pentru faptă proprie
angajată pentru persoana minorului, cu excepția vinovăției);
 speciale (autorul faptei ilicite să fie minor + fapta să fie săvârșită în perioada în care
minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea persoanei responsabile).
Situație specială există în cazul părinților: părinții răspund nu numai pentru ipoteza
în care nu supraveghează bine copilul, ci și dacă minorul săvârșește fapta pentru că are
carențe în formare, educație, întreținere. Părinții vor răspunde în cazul în care li se poate
reproșa că nu și-au îndeplinit în mod corespunzător oricare din îndatoririle părintești.
Dacă au fost dovedite condițiile generale și condițiile speciale, se pune problema
declanșării unei duble prezumții în sarcina celui care are obligația să supravegheze sau
care are îndatoririle părintești: prezumția de faptă ilicită în sarcina responsabilului
(îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea obligațiilor de supraveghere/ a
îndatoririlor părintești) și prezumția referitoare la raportul de cauzalitate dintre cea de mai
sus și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de minor.
Prezumțiile se pot răsturna – art. 1372 alin. (3). Părinții sau tutorii pot fi exonerați
de răspundere dacă fac dovada că și-au îndeplinit îndatoririle părintești și că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze. Sunt alte posibilități de exonerare de răspundere: cei
chemați în judecată pot demonstra că sunt împrejurări care elimină caracterul ilicit al
faptei minorului sau împrejurări care elimină raportul de cauzalitate. Cauza străină = cauza
care l-a împins pe minor să facă fapta respectivă.
5.4. EFECTUL RĂSPUNDERII
Este nașterea obligației de reparare a prejudiciului în sarcina celui chemat să
răspundă. Acțiunea împotriva celui supravegheat este posibilă, sub rezerva ca victima să
facă dovada vinovăției (dacă minorul a avut discernământ). Victima poate să opteze să îl
cheme pe oricare dintre ei în judecată. De asemenea, îi poate chema pe amândoi
(răspundere solidară – 1382).
5.5. CORELAȚIA ÎNTRE DIFERITE TIPURI DE RĂSPUNDERE
Există o diferență între părinți și tutori, pe de-o parte și celelalte persoane
responsabile. Cei care sunt responsabili pe temeiul obligației de supraveghere, dacă fac
dovada că și-au îndeplinit obligația de supraveghere, victima se poate întoarce împotriva
părinților/tutorilor. Răspunderea părinților și a tutorilor este o răspundere delictuală
generală și subsidiară, în timp ce răspunderea celorlalte persoane este o răspundere
principală și specială. Câtă vreme sunt îndeplinite condițiile pentru a se angaja răspunderea
pe temeiul obligației de supraveghere în sarcina altei persoane, numai aceasta va putea
răspunde. Dacă cel chemat să răspundă face dovada din art. 1372, se naște răspunderea
părinților sau a tutorilor (răspunderea subsidiară devine actuală).
1374 - când sunt îndeplinite condițiile pentru a se angaja răspunderea delictuală a
comitenților, numai aceștia vor răspunde, chiar dacă dintr-un motiv sau altul, ei s-au
exonerat de răspundere în condițiile legii. Dacă prepusul este minor, numai comitentul va
răspunde, nu părinții/tutorele/altă persoană. Raportul de comișenie este de natură să
41
absoarbă orice risc care ar rezulta fie din neîndeplinirea obligației de supraveghere/a
îndatoririlor care rezultă din conținutul puterii părintești. Când comitentul este și
părinte/tutore, victima se poate îndrepta împotriva părintelui, fie pe temeiul răspunderii
comitentului, fie pe temeiul răspunderii părinților.
6. RĂSPUNDEREA COMITENȚILOR PENTRU PREPUȘI (1373)
Criteriul pentru îndeplinirea raportului de prepușenie este cel al subordonării
prepusului față de comitent, în temeiul legii/al unui contract, subordonare care îi permite
comitentului să exercite direcția, controlul și supravegherea asupra prepusului. Prepusul
lucrează în interesul comitentului și în exercitarea atribuțiilor încredințate de acesta. De
regulă, raportul de prepușenie se naște dintr-un contract de muncă. Este posibil ca un alt
fel de contract să întemeieze raportul (contract de mandat, dacă se menționează că
mandantul exercită direcția, supravegherea și controlul).
6.1. FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII
Este garanția obiectivă. Comitentul, pentru că desfășoară o activitate prin
intermediul prepușilor, o activitate care presupune anumite riscuri pentru terți, trebuie să
îi garanteze pe aceștia, presupuse victime, pentru prejudiciile realizate de prepuși. Nu se
poate exonera comitentul invocând absența vinovăției sale. Ideea de vinovăție este exclusă
din fundamentarea răspunderii comitentului. Solidaritatea nu se mai întemeiază pe
vinovăție, ci pe cauzalitate.
6.2. CONDIȚIILE NECESARE PENTRU A SE ANGAJA RĂSPUNDEREA
Sunt condiții care se materializează în persoana prepusului (condițiile generale ale
răspunderii pentru fapta proprie – pe temeiul NCC, victima nu trebuie să facă dovada
vinovăției prepusului). Victima mai trebuie să facă dovada existenței raportului de
prepușenie și dovada că prepusul a săvârșit fapta ilicită în funcțiile încredințate.
Nu orice faptă ilicită a prepusului angajează răspunderea comitentului. Fapta
trebuie să aibă legătură cu funcțiile încredințate (conținutul funcției, scopul funcției sau cu
ambele). Fapta trebuie săvârșită în exercitarea unei atribuții încredințate de comitent și în
interesul comitentului (comitentul răspunde). Și în cazul în care prepusul se folosește de
funcția încredințată în interes propriu, comitentul răspunde. Dacă prepusul depășește
conținutul funcției dar lucrează în continuare în interesul comitentului, acesta din urmă
răspunde. Dacă fapta nu are legătură cu atribuțiile și cu interesul comitentului, acesta din
urmă nu răspunde. Ca să nu răspundă comitentul, ar trebui ca nu numai în mod obiectiv
fapta să nu fie săvârșită în legătură cu funcția încredințată, ar trebui ca victima să nu aibă
reprezentarea subiectivă că prepusul n-a acționat în legătură cu funcția încredințată.
Exonerarea comitentului de răspundere depinde de reprezentarea subiectivă a victimei.
Prezumțiile care se declanșează în sarcina comitentului dacă s-a făcut dovada
acestor condiții: se referă la fapta ilicită a comitentului (modalitatea în care comitentul a
exercitat direcția, supravegherea și controlul) și cauzalitatea dintre fapta ilicită și fapta
promitentului.
Planul relațiilor dintre comitent și victimă + planul relațiilor dintre comitent și
prepus. În raporturile cu victima prejudiciului, trebuie găsit efectul răspunderii: victima
poate să obțină de la comitent repararea integrală a prejudiciului, iar dacă alege să-l cheme
în judecată și pe prepus, trebuie să facă dovada vinovăției acestuia (se va angaja
solidaritatea între comitent și prepus). Dacă fapta a fost săvârșită de mai mulți prepuși
aparținând unor comitenți diferiți, se pune problema dacă victima va putea să ceară de la
42
oricare comitent valoarea integrală a prejudiciului sau numai partea de prejudiciu cauzată
de prepusul acelui comitent. Acesta poate să ceară valoarea integrală, în măsura în care
textul referitor la solidaritatea întemeiată pe cauzalitate este citit în sensul că și comitenții
participă la prejudiciul comis de prepus. Răspunsul poate fi susținut și de o interpretare a
art. 1382 în sensul că solidaritatea se întemeiază nu doar pe raportul de cauzalitate, ci şi pe
dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii în sarcina mai multor persoane. Referitor strict
la cauzalitate, invocând ideea de garanție obiectivă, se arată că fiecare comitent garantează
pentru prepusul său, astfel încât răspunde numai pentru partea de prejudiciu cauzată de
acesta (victima va putea cere de la fiecare comitent numai partea de prejudiciu cauzată de
prepusul acestuia).
În raportul dintre comitent și prepus, se pune problema dreptului de regres pe care
îl are comitentul împotriva prepusului, după ce comitentul a plătit despăgubirea.
1384 – dacă prepusul dovedește că nu a fost vinovat, acțiunea în regres nu se poate
face. Comitentul trebuie să facă dovada că sunt îndeplinite toate elementele răspunderii
pentru fapta proprie. Când persoana responsabilă pentru fapta prepusului este statul,
dreptul de regres nu mai este o opțiune, ci o obligație.
Comitentul păstrează beneficiul solidarității împotriva propriilor prepuși.
7. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN
GENERAL (1376, 1377, 1380)
Lucru = orice lucru mobil/imobil cu energie proprie/fără energie proprie, aflat în
mișcare/stare de repaus, cu excepția lucrurilor pentru care legea instituie o formă specială de
răspundere.
Paza juridică presupune direcția intelectuală asupra lucrului (cel care are calitatea
de paznic juridic, în nume propriu, nu pentru altul, va controla, direcționa, supraveghea
bunul). Paza juridică se întemeiază pe un contract sau pe lege. Calitatea de paznic juridic o
are proprietarul, dar poate face dovada că a fost transmisă paza juridică pe temei
contractual sau pe temeiul unui fapt. Cel care preia un bun trebuie să aibă direcția
intelectuală asupra acestuia. Uneori, simpla stare intelectuală este suficientă – posesorul,
hoțul este paznic juridic.
Paza materială presupune o relație cu lucrul în interesul paznicului juridic. Situație
specială – scindarea pazei juridice. Este posibil ca proprietarul să transmită bunul altei
persoane, dar nu întotdeauna transmite întreaga pază juridică (contractul de locațiune).
Când prejudiciul este urmarea unui viciu de structură, paznic juridic este proprietarul.
Când prejudiciul este generat de modul de folosire a lucrului, paznic este locatarul.
Dacă lucrul este o simplă continuare a corpului paznicului juridic nu există
răspunderea pentru lucru. Când lucrul este o simplă continuare a activității umane există
răspunderea pentru faptă proprie. Când lucrul dobândește o autonomie cauzală intervine
răspunderea pentru lucru.
Dacă victima folosește lucrul care produce prejudiciul pe temeiul unui contract
încheiat cu paznicul juridic, paznicul juridic răspunde contractual dacă nu este vorba de
pagube cauzate sănătății și integrității victimei.
Dacă victima folosește bunul pe baza unui contract cu titlu gratuit sau a unei simple
îngăduințe, nu ar trebui ca victima să beneficieze de răspunderea pentru lucruri, ci ar
trebui să se îndrepte împotriva paznicului juridic pe temeiul răspunderii pentru faptă
proprie.
Dacă victima folosește bunul în mod clandestin, paznicul juridic răspunde.
43
Condițiile răspunderii: dovada prejudiciului, dovada că prejudiciul a fost cauzat de
lucru, să se arate cine este paznicul juridic. Prezumția este că proprietarul este paznic
juridic. Singura posibilitate de exonerare de răspundere este să se demonstreze cauza
străină (1380).
Paznicul juridic are obligația de reparație materială a prejudiciului.
8. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE (1375,
1377, 1380)
Răspunde paznicul juridic (de regulă proprietarul).
9. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI (1378)
Edificiu este orice imobil realizat prin încorporarea unor materiale într-un teren.
Ruina edificiului înseamnă degradarea edificiului, dar aceasta trebuie determinată fie de un
viciu de construcție, fie de un viciu de întreținere.
Răspunde numai proprietarul edificiului (și superficiarul, dacă este vorba de o
superficie în forma deplină).
Proprietarul are o garanție obiectivă pentru riscul pe care îl presupune imobilul său.
Regresul – proprietarul se poate îndrepta fie împotriva vânzătorului (dacă operează
răspunderea prejudiciului), fie împotriva locatarului, a antreprenorului sau a
proiectantului.
1379 – caz particular de răspundere pentru edificiu – proprietarul răspunde pentru
prejudiciul cauzat de aruncarea/căderea unui lucru din imobil. Cel care ocupă imobilul
poate fi uzufructuar/locatar/superficiar etc. Victima poate întemeia acțiunea pe
răspunderea din art. 1379 sau pe răspunderea pentru lucruri în general.
44
Curs X – 18.04.2012
EFECTELE OBLIGAȚIILOR
Odată născută, obligația trebuie să fie executată.
Plata, în dreptul civil are un sens larg – are în vedere executarea benevolă a oricărei
obligații civile. Se face distincția între executarea benevolă (este, de regulă, o executare în
natură) și executarea silită (se poate face în natură sau prin echivalent).
Plata este un act juridic, un contract. Pe lângă elementul material al executării
prestației, plata presupune manifestarea de voință a debitorului de a face plata și
manifestarea de voință a creditorului de a primi plata. Plata are o structură juridică
bivalentă (conține și un element material și un acord de voință).
În legătură cu executarea obligației, se face distincție în funcție izvorul obligației:
când este o obligație născută din contract, dacă debitorul nu execută sau execută
necorespunzător se pune problema răspunderii contractuale. Executarea prin echivalent
este posibilă și atunci când este vorba de o obligație delictuală. Când este vorba de o
obligație născută dintr-un fapt juridic ilicit, chestiunea executării prin natură sau prin
echivalent este posterioară stabilirii cerințelor pentru ca obligația să se nască din acel fapt
juridic.
1. PLATA
1469 – plata presupune executarea de bunăvoie și nu înseamnă doar remiterea unei
sume de bani, ci și executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul obligației.
1.1. CINE PLĂTEȘTE
 Plata trebuie făcută chiar de către debitor. Acesta poate face plata direct sau prin
reprezentant;
 Plata poate să fie făcută și de o altă persoană decât debitorul, care este ținută alături
de debitor în raportul obligațional (codebitorul solidar, fideiusorul);
 Plata poate fi făcută de o persoană interesată de stingerea obligației;
 Plata poate fi făcută chiar și de o terță persoană neinteresată (dorește să facă o
liberalitate).
1472 – plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este terță în raport cu
obligația.
1474 – dacă plata este făcută de un terț. Dacă debitorul se opune ca un terț să facă
plata și comunică acest lucru creditorului, creditorul este dator să refuze plata, cu excepția
cazului în care refuzul l-ar prejudicia pe creditor. Creditorul ar putea să refuze plata de
către un terț când ar fi vorba de o obligație intuitu personae (numai debitorul va putea face
plata). Chiar dacă nu este vorba de o obligație intuitu personae, poate să existe o convenție
între debitor și creditor prin care se precizează că numai debitorul poate face plata.
Când terțul face plata, obligația dintre creditor și debitor se stinge, iar subrogația
terțului în drepturile creditorul este posibilă numai în cazurile legale.
Faptul că plata este făcută de un terț nu înseamnă că aceasta nu trebuie să respecte
toate cerințele privind obiectul plății.
1473 – spre deosebire de VCC, în NCC, se precizează că este valabilă plata făcută de
către un incapabil.
45
1.2. CUI SE FACE PLATA
Cel îndreptățit să primească plata este creditorul, fie în mod direct, fie prin
reprezentant legal sau convențional.
1475 – poate fi făcută și persoanei autorizate de creditor să primească plata.
1476 – plata îl liberează pe debitor, dar numai dacă profită creditorului (dacă se
face dovada că debitorul a profitat de incapacitatea creditorului și l-a prejudiciat pe
aceasta, plata nu îl va libera).
1477 – plata poate fi făcută și unui terț, dar numai dacă este ulterior ratificată de
creditor, sau dacă cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței (cesiune de
creanță, succesiune). Plata făcută unui terț rămâne valabilă chiar și în afara art. 1477, dacă
ea profită creditorului.
1478 – situație specială – plata făcută unui creditor aparent (în VCC se găsea sub
denumirea de „persoană care se află în posesia creanței” = persoana care avea titlul
constatator al creanței, fără să fie titularul acelei creanțe). Ex: o persoană apare ca
moștenitor, pare să fi moștenit creanțele defunctului, în raport cu debitorul este un creditor
aparent, ulterior apare un alt moștenitor cu un grad de rudenie care duce la înlăturarea
primului creditor. Debitorul plătește creditorului aparent.
Există două situații.
 Creditorul aparent, în momentul plății nu știa că nu este adevăratul creditor (era de
bună-credință). Creditorul are o alegere: poate să păstreze plata sau poate să o
restituie adevăratului creditor, ținând seama de regulile de la restituirea prestației.
 Creditorul aparent, în momentul plății, știa că nu este adevăratul creditor (era de
rea-credință). Plata respectivă, deși rămâne valabilă, va da dreptul adevăratului
creditor să se îndrepte cu o acțiune împotriva debitorului care a plătit sau împotriva
creditorului care s-a îmbogățit.
1479 – instituie o ipoteză specială. Există un raport obligațional între debitor și
creditor, dar debitorul este creditorul unei alte persoane într-un alt raport obligațional.
Creditorul creditorului-debitor poate să instituie o poprire/un sechestru asigurator asupra
obiectului plății din primul raport obligațional, pentru a se asigura că creditorul-debitor îi
va plăti propria datorie. Dacă debitorul plătește creditorului debitor, creditorul care a
obținut poprirea poate să ceară din nou plata de la debitorul direct către el. Debitorul va
plăti de două ori: creditorului-debitor și creditorului. Ulterior, debitorul care a făcut de
două ori plata va avea o acțiune împotriva creditorului-debitor în despăgubire.
2.3. CE SE PLĂTEȘTE (CERINȚELE OBIECTULUI PLĂȚII) 1480 – 1493
Se execută prestația la care s-a obligat debitorul inițial.
1481 – indiferent de natura prestației la care s-a obligat debitorul, există o regulă
comună pentru orice fel de executare: debitorul trebuie să manifeste în executare diligența
unui bun proprietar. Dacă este vorba de o obligație care ține de executarea unei activități
profesionale, debitorul va trebui să țină cont de toate regulile profesiei respective.
1482 – în funcție de natura prestației, există ipoteza în care este vorba de obligația
de a preda bunul individual determinat. Debitorul este liberat dacă predă bunul în starea în
care se afla acesta în momentul nașterii obligației. Dacă în momentul executării debitorul
nu este titularul dreptului ce trebuia transmis/cedat sau acesta era ipotecat/grevat, nu se
stinge obligația, ci debitorul are datoria să procure dreptul respectiv sau să stingă sarcinile
care îl grevează, astfel încât să facă posibilă plata (1230).
Când este vorba de o obligație de a transmite proprietatea, aceasta implică și
obligația subsecventă de a conserva lucrul până la predare (clauza subînțeleasă de
46
inalienabilitate). Când este vorba de înscrierea în CF, obligația de a strămuta proprietatea
presupune și obligația de a transmite înscrisurile necesare pentru a face înscrierea în CF.
1484 – dacă obiectul prestației de a da un bun piere fizic sau civil, debitorul trebuie
să cedeze creditorului drepturile sau acțiunile în despăgubire cuvenite pentru bunul
respectiv (subrogație reală cu titlu particular).
1485 – când este vorba predarea unui bun individual determinat, aceasta include și
obligația de a conserva bunul până la predare. Când este vorba de predarea unor bunuri de
gen, executarea obligației presupune mai întâi individualizarea bunurilor prin măsurare,
cântărire, numărare. Debitorul are dreptul să aleagă bunurile care se individualizează și
sunt predate creditorului. Bunurile trebuie să fie de calitate cel puțin medie.
Când este vorba de o obligație de a constitui o garanție, fără să fie precizată
natura/forma garanției, debitorul poate oferi o garanție reală/personală sau o altă
garanție.
Obligațiile care au ca obiect transmiterea unei sume de bani nu pier niciodată. Pot fi
executate în natură. Singura modalitate de liberare a debitorului este remiterea sumei
datorate către creditor.
1.4. CUM SE PLĂTEȘTE
Regula este că plata trebuie să se facă integral – principiul indivizibilității plății
(creditorul nu poate fi silit să primească o plată parțială). Plata parțială poate fi făcută dacă
există acordul creditorului sau dacă judecătorul dă un termen de plată și eșalonează plata
sau atunci când, în urma moștenirii, creanța se împarte între moștenitori.
1.5.CÂND SE FACE PLATA
Dacă nu este prevăzut un termen de executare, trebuie făcută imediat ce s-a născut
obligația. Dacă s-a stabilit un termen, în principiu plata trebuie făcută la scadență.
Dacă termenul a fost stabilit în interesul debitorului, ar putea să plătească anticipat,
iar creditorul nu va putea refuza plata. Dacă termenul a fost stabilit în interesul
creditorului, debitorul nu va putea să facă o plată anticipată fără acordul creditorului.
Când termenul a fost stabilit în interesul ambelor părți, plata trebuie făcută la
termen, cu excepția cazului în care părțile convin altfel.
Când plata se face prin virament bancar, data plății este considerată data la care
contul creditorului a fost alimentat cu suma care face obiectul plății.
1.6. UNDE SE FACE PLATA
În VCC – plata este cherabilă, nu portabilă.
În NCC – s-a renunțat la această regulă și au fost prevăzute mai multe soluții.
1494 – când este vorba de obligații bănești se execută la domiciliul/sediul
creditorului de la data plății. Când este vorba de predarea unui lucru individual determinat,
executarea se face în locul în care bunul se afla la momentul încheierii contractului. Pentru
celelalte obligații, plata este cherabilă, nu portabilă (domiciliul/sediul debitorului de la data
plății).
Dacă debitorul schimbă domiciliul/ sediul va suporta cheltuielile suplimentare
generate de schimbarea acestuia.
1.7. CINE SUPORTĂ CHELTUIEILILE PLĂȚII
În absența unei stipulații contrare, debitorul suportă cheltuielile plății.
47
1.8. CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND ACELAȘI DEBITOR ARE MAI MULTE DATORII CĂTRE
ACELAȘI CREDITOR, IAR PRESTAȚIILE SUNT FUNGIBILE (IMPUTAȚIA PLĂȚII) 1506-1509
În acest caz debitorul nu plătește astfel încât să acopere toate prestațiile, deci care
datorie se stinge mai întâi? Cum se face imputația plății?
În absența unei stipulații exprese, imputația plății se face de către debitor. El
precizează, în momentul în care face plata, cum se impută aceasta asupra datoriilor pe care
le are față de creditor. Libertatea sa de a face imputația plății este limitată – se impută mai
întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor, apoi asupra capitalului. Nu ar putea să
impute plata asupra unei datorii neexigibile cât timp există o altă datorie exigibilă (se poate
deroga numai cu acordul creditorului). Plata prin virament bancar – debitorul va trebui să
facă mențiunea imputației în ordinul de plată.
Dacă imputația e făcută de creditor, în chitanța de plată creditorul va preciza ce
datorie se stinge. Libertatea sa este limitată – nu ar putea să stingă o datorie care nu este
scadentă sau o datorie litigioasă.
1509 – dacă nici debitorul, nici creditorul nu au făcut imputația, aceasta se face
potrivit legii.
1.9. CE SE ÎNTÂMPLĂ DACĂ CREDITORUL REFUZĂ PRIMIREA PLĂȚII/ CUM SE FACE
PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A CREDITORULUI/CONSEMNAREA OBIECTULUI PLĂȚII 1513-1515
În VCC nu existau prevederi exprese privind această situație.
Dacă creditorul refuză plata în mod nejustificat, poate fi pus în întârziere de către
debitor.
Efectele punerii în întârziere a creditorului:
 Din acel moment, riscul imposibilității de executare a obligației se strămută de la
debitor la creditor în acel moment.
 Din acel moment, debitorul nu mai poate fi ținut să restituie fructele bunului.
 Din acel moment, creditorul va fi obligat să repare prejudiciile cauzate debitorului
prin întârzierea executării obligației (inclusiv cheltuielile de conservare a bunului
datorat).
Debitorul mai are la îndemână două posibilități:
 poate să consemneze bunul care formează obiectul prestației pe cheltuiala și
riscurile creditorului;
 poate să scoată bunul care formează obiectul prestației la vânzare publică, în
măsura în care nu se poate face consemnarea (dacă bunul este perisabil sau dacă
depozitarea ar atrage costuri mari). Debitorul vinde bunul la licitație publică și va
consemna prețul, după ce a notificat creditorul și a obținut autorizarea instanței de
judecată.
Când este vorba de titluri de valoare, vânzarea se poate face fără notificarea
creditorului, dar cu încuviințarea instanței.
Dacă debitorul a recurs la consemnarea bunului, are dreptul să retragă bunul
consemnat, caz în care creanța renaște cu toate garanțiile și accesoriile.
2. EXECUTAREA SILITĂ
Dacă nu se recurge la plată, creditorul are la dispoziție varianta executării silite (=
executare prin intermediul autorității publice competente). Executarea silită poate fi: în
natură sau prin echivalent.
48
În ceea ce privește executarea silită în natură, trebuie făcută distincția în funcție de
prestația care formează obiectul obligației.
Obligațiile care au ca obiect o prestație de a da, pot fi executate silit în natură, de
regulă. Când este vorba de o obligație de a încheia în viitor un contract, executarea în
natură este posibilă în cazurile în care instanța este autorizată să pronunțe o hotărâre prin
care să suplinească acordul părții, hotărâre care ține loc de act autentic. Obligațiile care au
ca obiect o sumă de bani pot fi întotdeauna executate în natură.
Când este vorba de obligații de a face, dacă debitorul refuză executarea, creditorul
poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși prestația sau prin intermediul unui
terț. Noutatea față de VCC este că în art. 1528 din NCC, această posibilitate nu mai este
condiționată de încuviințarea instanței, ci numai de înștiințarea debitorului, fie cu ocazia
punerii în întârziere sau după aceasta. Notificarea debitorului este suficientă pentru ca
creditorul să execute prestația pe cheltuiala debitorului.
Când este vorba de o obligație de a nu face, creditorul trebuie să ceară instanței
încuviințarea să „distrugă” ceea ce a făcut debitorul. Cheltuiala va aparține debitorului, dar
în limita stabilită de instanță.
Dacă aceste modalități de executare în natură nu sunt eficiente, s-a pus problema
utilizării unui instrument de constrângere indirectă a debitorului să execute (daunele
combinatorii = sume de bani la care debitorul este obligat pe fiecare perioadă de
întârziere). Este un mijloc de constrângere indirectă a debitorului să execute prestația. În
NCPC, nu mai este permisă utilizarea daunelor combinatorii. Actualul CPC permite daune
combinatorii în măsura în care există un titlu executoriu și debitorul nu plătește.
Nu se confundă executarea silită din dreptul substanțial cu cea din dreptul
procesual. În dreptul procesual, executarea silită presupune, de regulă, existența unui titlu
executoriu. Când este vorba de daune combinatorii în sens substanțial, este avută în vedere
ipoteza în care nu există un titlu executoriu. Potrivit NCC, în caz de întârziere se plătesc
statului amenzi.
3. EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAȚIILOR (RĂSPUNDEREA
CONTRACTUALĂ) 1530-1546
Executarea prin echivalent se referă, în principal, la excutarea prin echivalent a
obligațiilor născute din contract.
3.1. FAPTA ILICITĂ
Trebuie să existe fie neexecutarea obligației contractuale, fie executarea
necorespunzătorare a obligației contractuale.
În ceea ce privește dovada, în cazul obligațiilor de rezultat, simpla neatingere a
rezultatului, generează o prezumție de faptă ilicită. Neexecutarea obligației
contractuale/executarea necorespunzătoare îl lipsește pe creditor de beneficiul satisfacerii
creanței;
3.2. PREJUDICIUL
Prejudiciul se poate manifesta sub două forme: daune-interese compensatorii și
daune-interese moratorii.
Daunele-interese sunt echivalentul prejudiciului.
Daunele-interese compensatorii sunt echivalentul prejudiciului din neexecutarea
obligației/executarea necorespunzătoare. Nu se pot cumula cu executarea în natură.
49
Daunele-interese moratorii reprezintă prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
executării cu întârziere a obligației. Se pot cumula cu executarea în natură.
Dacă debitorul nu execută deloc, se pot cumula daunele compensatorii cu cele
moratorii (daunele moratorii se topesc în cele compensatorii, astfel încât rămân numai
daunele compensatorii). Daunele moratorii trebuie limitate în timp, de către judecător (nu
pot fi acordate nelimitat).
3.3. LEGĂTURA DE CAUZALITATE
1537 – prejudiciul trebuie să fie dovedit.
Dacă fapta ilicită este dovedită alături de prejudiciu, legătură de cauzalitate este
presupusă.
Pentru a răspunde contractual, debitorul trebuie să fie vinovat.
1548 – în materie contractuală operează o prezumție de culpă în sarcina
debitorului, nu prezumția de vinovăție (niciodată nu există o prezumție de intenție, aceasta
trebuie dovedită de creditor). Există o diferență în legătură cu întinderea reparării
prejudiciului, în funcție de forma de vinovăție.
3.4. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE
Este necesară punerea în întârziere a debitorului.
1522 – modalitățile de punere în întârziere.
1523 – situații în care debitorul este de drept în întârziere.
Efectele punerii în întârziere:
 Din acel moment, riscurile se strămută la debitor;
 Din acel moment, debitorul datorează daune moratorii.
Să nu existe o clauză de nerăspundere. Este mai largă posibilitatea de a introduce
clauze de nerăspundere în materie contractuală, decât în materie delictuală (1355 – 1356).
În materie contractuală există și clauze de atenuare/agravare a răspunderii.
3.5. OBLIGAȚIA DE REPARARE A PREJUDICIULUI
Obligația debitorului de a repara prejudiciul suferit de creditor – se pune problema
evaluării prejudiciului. Există 3 modalități: evaluarea judiciară, legală și convențională.
a) Evaluarea judiciară este făcută de judecător. Acesta trebuie să țină seama de mai
multe principii:
 Debitorul răspunde și pentru paguba efectiv suferită și pentru beneficiul nerealizat
(damnum emergens, lucrum cessans);
 Debitorul poate să răspundă, ca în cazul răspunderii delictuale, și pentru pierderea
unei șanse de a obține un avantaj (prejudiciul trebuie să aibă caracter cert = dacă nu
s-a produs, trebuie să existe siguranța producerii lui în viitor). Prin excepție, când
prejudiciul este probabil să se producă, acesta se va repara proporțional cu gradul
de probabilitate (1532);
 Judecătorul trebuie să aibă în vedere, în primul rând, daunele previzibile, nu și pe
cele imprevizibile. Pentru a răspunde și pentru daunele imprevizibile, creditorul
trebuie să facă dovada intenției, a dolului (nu mai este suficientă prezumția de
culpă);
 Judecătorul trebuie să observe dacă prejudiciul este direct. Caracterul direct al
prejudiciului trimite la ideea de cauzalitate. Când creditorul pretinde un prejudiciu
cauzat indirect, efortul probatoriu va fi mai mare. Trebuie să existe un raport de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, indiferent de forma cauzalitate.
50
b) Evaluarea legală este făcută de legiuitor. Este cazul daunelor moratorii pentru
neexecutarea unei sume de bani sau chiar pentru neexecutarea altor obligații (1535-1536 +
1489). Se plătește fie dobânda convenită de părți, fie cea legală. Pentru ca dobânda să
curgă, este nevoie de o cerere de chemare în judecată. Când este vorba de o sumă de bani,
dobânda se raportează la cuantumul acesteia. Când este vorba de o obligație de a face, mai
întâi se evaluează prestația de a face, iar dobânda se aplică la suma de bani respectivă.
Cât privește cuantumul dobânzilor, este reglementat de OG 13/2011. OG distinge
între dobânda remuneratorie (are valoarea unui fruct civil) și dobânda penalizatoare (are
legătură cu evaluarea legală a prejudiciului). Textele civile au în vedere dobânda
penalizatoare, când se referă la dobânzi ca forme ale daunelor moratorii. Dacă părțile nu au
prevăzut în contract o altă dobândă remuneratorie, se aplică dobânda legală.
c) Evaluarea convențională. Prejudiciul poate fi evaluat de părți, fie după ce s-a
produs, fie în mod anticipat. Dacă este vorba de o evaluare cu anticipație – clauza penală.
Părțile, în mod preventiv, înainte ca una să nu execute obligația, stabilesc cuantumul
prejudiciului (clauza penală are și o funcție de garanție – debitorul preferă să execute decât
să se supune sancțiunii clauzei penale. Prin ea însăși nu este o garanție, doar are funcție de
garanție). Poate avea în vedere o obligație contractuală și una extracontractuală. În materie
contractuală are caracter accesoriu. În materie extracontractuală valabilitatea acesteia se
analizează în mod autonom. În materie contractuală, dacă este nul contractul principal, este
nulă și clauza (accesorium sequitur principale). Clauza penală nu scutește de dovada
prejudiciului. Trebuie făcută doar dovada neexecutării, iar în ceea ce privește prejudiciul
operează valoarea din clauza penală.
Clauza penală se poate referi fie la daunele-interese moratorii (poate fi cumulată cu
executarea în natură), fie la daunele-interese compensatorii (nu poate fi cumulată cu
executarea în naturii; debitorul nu este scutit de executarea în natură), fie la ambele.
1541 – posibilitatea reducerii clauzei penale de judecător. Nu se confundă cu
problema impreviziunii. Părțile au prevăzut un anumit cuantum al prejudiciului, iar o parte
prevede o clauză penală foarte severă, mai mare decât prejudiciul previzibil.
Previzibilitatea este raportată la momentul încheierii clauzei penale.
1542-1543
Arvuna
Nu se confundă cu clauza penală. Se face distincție între arvuna confirmatorie și
arvuna penalizatoare.
În cazul arvunei confirmatorii, este un cumul între ideea de răspundere civilă
contractuală, pe de-o parte, și ideea de garantare a executării obligației, pe de altă parte.
Când încheie un contract, o parte dă celeilalte o arvună, ca o garanție că își va executa
obligația.Dacă o execută, fie se restituie arvuna, fie se deduce valoarea arvunei din valoarea
obligației. Dacă nu o execută, cel care a dat arvuna este supus sancțiunii rezoluțiunii
contractului și la pierderea arvunei. Dacă cealaltă parte nu execută contractul, partea care a
dat arvuna poate cere rezoluțiunea și dublul arvunei.
1544 – drept de opțiune pentru creditor.
Arvuna penalizatoare are în vedere ipoteza unui drept de dezicere (denunțarea
unilaterală a contractului). În acest caz, arvuna este prețul dreptului de denunțare
unilaterală. Este un cumul între denunțarea unilaterală și garantarea executării.
51
Curs XI – 25.04.2012
MIJLOACELE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR CREDITORULUI
2324 – Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Creditorii chirografari în
general, dar și ceilalți creditori, pot să beneficieze de măsuri de protecție a drepturilor lor
împotriva debitorului. Neavând o garanție reală, sunt supuși riscului insolvabilității
debitorului. Pentru a diminua acest risc, în continuarea dreptului de gaj general, creditorii
beneficiază și de măsuri speciale de protecție, care se împart în mai multe categorii:
 Măsuri conservatorii
 Măsuri prin care se previne riscul creării sau măririi insolvabilității debitorului
1. MĂSURILE CONSERVATORII
1.1. ASIGURAREA DE DOVEZI
Întrucât drepturile, pentru a fi executate, trebuie să fie probate, creditorul are
interes să-și asigure mijloacele de dovadă a creanței sale. În măsura în care debitorul are în
patrimoniul său anumite drepturi care trebuie să fie făcute opozabile terților, creditorul are
interes ca aceste forme de publicitate să fie efectuate. Dacă debitorul rămâne în pasivitate,
creditorul poate efectua acest măsuri de opozabilitate pe cheltuiala debitorului.
1.3. MĂSURILE ASIGURĂTORII
Sechestrul asigurător și poprirea asigurătorie. Mai ales în situația în care creanța nu
a ajuns încă la scadență, iar până în acel moment există riscul ca debitorul să devină
insolvabil, înstrăinând anumite bunuri din patrimoniu, creditorul poate cere instanței să ia
aceste măsuri.
1.4. ACȚIUNEA OBLICĂ
Creditorul o poate folosi ori de câte ori, din cauza pasivității debitorului, un drept
din patrimoniul acestuia riscă să se stingă.
2. ACȚIUNEA OBLICĂ 1560-1561
Este acțiunea civilă prin care creditorul exercită, în numele și pe socoteala debitorului,
un drept din patrimoniul acestuia din urmă, drept care din cauza pasivității debitorului riscă
să se stingă.
1560 – posibilitatea pe care o are creditorul de a exercita direct anumite drepturi
fără a face o acțiune în justiție. În mod normal, un drept, pentru a fi apărat, presupune o
acțiune în justiție. De regulă acțiunea oblică nu este altceva decât utilizarea de către
creditor, în numele și pe seama debitorului, a acțiunii specifice de apărare a unui drept din
patrimoniul debitorului.
Sunt situații în care creditorul ar putea să exercite direct dreptul din patrimoniul
debitorului, fără a utiliza o acțiune în justiție – ipoteza drepturilor patrimoniale potestative.
Ex: dreptul de opțiune succesorală. Debitorul întârzie să accepte o succesiune, cu
consecința pierderii moștenirii. Poate creditorul să accepte succesiunea în locul
52
debitorului? Da, dar această situație presupune o validare din partea instanței. Deci, în mod
normal, creditorul ar trebui să ceară permisiunea instanței.
2.1. DOMENIUL DE APLICAȚIE AL ACȚIUNII OBLICE
Toate drepturile patrimoniale din patrimoniul debitorului pot fi exercitate pe calea
acțiunii oblice. Important este ca debitorul să fie titular al unui asemenea drept. Dacă nu
este vorba de un drept propriu-zis din patrimoniu, ci numai de posibilitatea pe care o are
debitorul de a-și administra patrimoniul, de a încheia acte juridice cu terții (fie pentru
administrarea patrimoniului, fie pentru acte de dispoziție), creditorul nu poate interveni pe
calea acțiunii oblice. În măsura în care actele încheiate de debitor ar fi frauduloase,
creditorul are la îndemână acțiunea pauliană.
Dacă este vorba de drepturi personale nepatrimoniale, creditorul nu le poate
exercita pe această cale. Aceste drepturi presupun o apreciere subiectivă din partea
titularului, apreciere care nu poate fi făcută decât de către acesta.
Dacă este vorba de drepturi intuitu personae, creditorul nu poate utiliza acțiunea
oblică pentru exercitarea lor.
Dacă este vorba de drepturi neurmăribile, creditorul nu le poate exercita pe calea
acțiunii oblice, pentru că nu are interes.
2.2. CONDIȚII PENTRU EXERCITAREA ACȚIUNII OBLICE
a) Să existe o pasivitate a debitorului.
b) Creditorul trebuie să aibă un interes legitim pentru a executa în numele și pe
seama debitorului anumite drepturi patrimoniale (ar trebui să existe un prejudiciu al
creditorului dacă debitorul rămâne în pasivitate – este vorba de riscul insolvabilității
debitorului).
Dacă debitorul nu exercită un drept, dar are suficiente bunuri în patrimoniu pentru
a satisface creanța, creditorul nu are interes pentru a porni acțiunea oblică.
c) Creanța creditorului trebuie să fie certă și exigibilă.
Creanța este certă ori de câte ori nu există o dispută în privința existenței ei. Trebuie
să fie vorba de dubii privind existența creanței pentru a dispărea caracterul ei cert.
Creanța este exigibilă când a ajuns la termen.
Creanța este lichidă când are un cuantum determinat. Chiar dacă nu are un cuantum
determinat, poate fi exercitată pe calea acțiunii oblice.
2.3. EFECTUL ACȚIUNII OBLICE
Readucerea sau conservarea dreptului în patrimoniul debitorului. Creditorul nu
profită în mod direct de dreptul pe care îl exercită (este numită și acțiunea indirectă). Deci,
creditorul va suporta concursul celorlalți creditori chirografari.
Dacă este vorba de un creditor care are o garanție reală, va profita de aceasta. Poate
avea interes să pornească acțiunea oblică (garanția poartă chiar asupra bunului în legătură
cu care acțiunea oblică este exercitată).
3. ACȚIUNEA REVOCATORIE/PAULIANĂ
Uneori, profitând pe libertatea, pe care o are, de a încheia acte juridice cu terții,
debitorul încearcă să-și micșoreze activul sau să-și mărească pasivul patrimonial, cu
53
consecința creării sau măririi stării de insolvabilitate. Creditorii prejudiciați au la îndemână
acțiunea pauliană/revocatorie.
1562 – prin această acțiune nu se revocă/desființează actul, este o acțiune prin care
se declară inopozabile față de creditor anumite acte juridice. Este acțiunea prin care
creditorul solicită declararea unor acte juridice ale debitorului ca inopozabile, în măsura în
care au fost făcute în mod fraudulos, pentru a-l prejudicia pe creditor.
3.1. DOMENIUL DE APLICAȚIE
Este același cu domeniul de aplicație al acțiunii oblice. Este vorba de actele juridice
încheiate de debitor, care trebuie să aibă în vedere drepturi cu caracter patrimonial din
patrimoniul debitorului, dar care să nu fie intuitu personae.
Actele frauduloase încheiate cu privire la drepturile neurmăribile ar putea fi atacate
pe calea acțiunii pauliene. Ex: dacă debitorul stabilește o pensie de întreținere pentru o altă
persoană într-un cuantum exagerat, creditorul poate introduce acțiunea, nu pentru a
urmări pensia, ci pentru a se stabili cuantumul ei într-un mod rezonabil.
3.2. CONDIȚIILE PENTRU EXERCITAREA ACȚIUNII PAULIENE
a) Să existe un prejudiciu al creditorului (crearea sau mărirea stării de
insolvabilitate a debitorului).
b) Să existe o fraudă din partea debitorului.
NB: Noțiunea de fraudă are aici înțelesul de atitudine subiectivă a debitorului. Indică
reprezentarea pe care debitorul o are când încheie actul că își creează sau își mărește starea
de insolvabilitate. Nu trebuie neapărat să îmbrace forma intenției directe. E important ca
debitorul să accepte posibilitatea prejudicierii creditorului.
c) Să existe complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul încheie actul, dar
numai când este vorba de un act cu titlu oneros (terțul trebuie să aibă reprezentarea că
prin act se creează sau se mărește starea de insolvabilitate).
Dacă actul este cu titlu gratuit este indiferentă atitudinea terțului.
d) Creanța trebuie să fie certă (1563)
Creditorul poate ataca actul încheiat de debitor, chiar dacă creanța acestuia s-a
născut după ce debitorul a încheiat actul. Creditorul trebuie să facă dovada că debitorul a
încheiat actul pentru a îl frauda, știind că se va naște creanța.
1564 – termenul de prescripție este de un an – începe să curgă din momentul în
care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin actul fraudulos.
Nu trebuie confundat cu termenul de prescripție aplicabil acțiunii pentru
valorificarea dreptului creditorului sau al debitorului. Dacă s-a prescris dreptul pe care
creditorul îl are împotriva debitorului, creditorul nu va mai putea utiliza acțiunea pauliană.
3.3. EFECTELE ACȚIUNII PAULIENE
Nu se desființează actul fraudulos, ci devine inopozabil față de creditor. Deci,
creditorul poate urmări dreptul înstrăinat de debitor ca și cum s-ar afla în continuare în
patrimoniul debitorului.
Dacă satisfacerea creanței creditorului este posibilă cu numai o parte din valoarea
bunurilor debitorului, actul fraudulos va fi numai parțial inopozabil. Actul rămâne valabil,
dar va fi inopozabil fie total, fie parțial față de creditor.
1565 – dacă sunt mai mulți creditori, care fie au pornit împreună acțiunea pauliană,
fie au fost introduși în cauză, vor beneficia toți de inopozabilitatea actului. Dar, dacă sunt
54
cauze de preferință între ei, acestea vor fi respectate. Dacă nu sunt cauze de preferință,
creanțele lor vor fi satisfăcute proporțional.
Terțul dobânditor cu care a contractat debitorul, dacă vrea să păstreze dreptul care
formează obiectul actului, are posibilitatea de a-l plăti pe creditor cu o sumă de bani egală
cu prejudiciul suferit de creditor. Terțul va păstra dreptul și va avea o acțiune împotriva
debitorului pentru a primi ceea ce a plătit creditorului. Dacă nu uzează de o asemenea
posibilitate, există un efect special al hotărârii prin care se admite acțiunea – este
indisponibilizat dreptul care formează obiectul actului declarat inopozabil. Astfel, terțul
dobânditor este împiedicat să înstrăineze dreptul respectiv. Dar, creditorul va trebui să
îndeplinească formalitățile de publicitate specifice clauzei de inalienabilitate. Și va
beneficia de avantajele acestei clauze – dacă terțul înstrăinează, actul va putea fi anulat de
către creditor.
Acțiunea pauliană, ca natură juridică, este o acțiune în inopozabilitatea unui act
juridic.
În concluzie, efectele acțiunii pauliene sunt relative – profită numai
creditorului/creditorilor care au exercitat-o. Acei creditori care au executat-o nu vor mai
suporta concursul creditorilor chirografari. Poate fi totală sau parțială.
TRANSMITEREA OBLIGAȚIILOR
Uneori, pe parcursul existenței raportului obligațional, înainte de executarea lui,
este posibil ca, fie latura activă, fie latura pasivă, fie ambele, să fie transmise de la părți
către alte persoane.
Cesiunea contractului este un mod de transmitere a obligației (se transmite atât
latura pasivă și latura activă). Uneori, se poate transmite numai latura activă – cesiunea de
creanță. Alteori, se poate transmite doar latura pasivă – preluare de datorie. Creanța se mai
poate transmite prin subrogație personală, în momentul plății datoriei de către un terț și
prin poprire executorie.
Uneori, deși nu se transmite raportul obligațional, el se transformă – fie un element
obiectiv (obiectul sau cauza), alteori se poate schimba o parte din raportul obligațional
(debitorul sau creditorul) prin novație.
1. CESIUNEA DE CREANȚĂ
1.1. NOȚIUNE
Este un contract prin care creditorul dintr-un raport obligațional, denumit cedent,
transferă creanța către o terță persoană, numită cesionar, astfel încât debitorul numit
debitor cedat va trebui să execute datoria către cesionar.
Poate să fie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Nu este în realitate un contract autonom – îmbracă forme diferite, adică împrumută
natura unor contracte diferite, în funcție de modul în care se realizează. Natura juridică a
cesiunii de creanță depinde de modalitatea concretă în care se realizează.
1.2. DOMENIUL DE APLICARE
1567 – dacă este vorba de o cesiune cu titlu gratuit, reglementarea cesiunii se
completează cu normele aplicabile donației. Dacă este vorba de o cesiune cu titlu oneros,
55
reglementarea sa se completează cu normele juridice care reglementează contractul cu titlu
oneros specific.
1566 – nu intră sub incidența reglementării cesiunii de creanță transmisiunea
universală sau cu titlu universal (moștenire/transmisiune pe cale succesorală în cazul unor
persoane juridice). Titlurile de valoare/alte instrumente financiare nu intră sub incidența
cesiunii.
1569 – se precizează ce alte creanțe nu pot fi cedate.
Poate exista o convenție între cedent și debitor, prin care cere să se prevadă că este
netransmisibilă creanța – cesiunea va fi posibilă numai dacă debitorul își dă acordul în mod
expres sau dacă interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței.
1570 – interdicția de înstrăinare nu produce efect dacă este vorba de o creanță care
are ca obiect o sumă de bani.
Cedentul răspunde față de debitor pentru încălcarea interdicției de a cesiona.
Cesionarul va păstra creanța, rămâne valabilă cesiunea, dar cedentul va fi responsabil față
de debitor pentru încălcarea interdicției de a înstrăina.
1571 – se poate ceda parțial o creanță bănească. Dacă creanța are ca obiect o altă
prestație decât o sumă de bani, se face distincția între obligațiile divizibile și cele
indivizibile. Dacă este vorba de o creanță indivizibilă, creanța nu se poate transmite. Dacă
este divizibilă, se poate transmite parțial, cu condiția ca creanța debitorului să nu devină
mai oneroasă.
1.3. CONDIȚIILE DE VALABILITATE
a) Trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate a contractului;
b) Întrucât îmbracă forme contractuale diferite, trebuie să îndeplinească cerințele
specifice acelui contract;
Este un contract în care se exprimă consimțământul cedentului și al cesionarului,
fără a fi nevoie de consimțământul debitorului cedat, care nu este parte în contract. Dar,
tocmai pentru că este un terț interesat, debitorul cedat va suporta efectele contractului în
măsura în care sunt îndeplinite anumite cerințe de opozabilitate.
1.4. EFECTELE CESIUNII
Între cedent și cesionar
1568 – din momentul încheierii cesiuniii, toate aceste drepturi se transmit de la
cedent la cesionar.
În raport cu debitorul cedat și cu alți terți interesați
Pentru că debitorul este terț față de cesiune, este nevoie ca față de el cesiunea să fie
opozabilă. Poate fi făcută opozabilă față de debitor prin două modalități:
 fie debitorul acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
 fie debitorul primește o comunicare scrisă a cesiunii (pe suport de hârtie sau în
format electronic); trebuie precizată identitatea cesionarului, creanța cedată și
solicitarea de a plăti cesionarului creanța cedată.
Până în momentul în care cesiunea devine opozabilă față de debitorul cedat, acesta
poate să plătească valabil cedentului. Dacă cedentul primește prestația de la debitor, el va
avea obligația să o predea cesionarului, pentru că între părți cesiunea produce efecte din
momentul încheierii. Cesionarul poate face acte de conservare a creanței.
Până la momentul în care devine opozabilă cesiunea, dobânzile, chiar dacă sunt
încasate de cedent după scadență, trebuie să fie predate cesionarului. Dacă au fost încasate
de cedent înainte de scadență, se cuvin acestuia.
56
Dacă în momentul cesiunii erau dobânzi scadente neîncasate de cedent, acestea
revin cesionarului.
Dacă opozabilitatea față de debitorul cedat a fost realizată, din momentul acesteia
debitorul trebuie să execute prestația către cesionar.
1578 alin. (3), (4) și (5) – contradicție
1581 – aceleași formalități care sunt îndeplinite față de debitorul cedat, trebuie
îndeplinite și față de fideiusor.
În materia cesiunii, terții interesați sunt în primul rând debitorul cedat, fideiusorul,
precum și cesionarii ulteriori și succesivi ai aceleiași creanțe (cedentul încheie mai multe
cesiuni cu cesionari diferiți, transmite de mai multe ori aceeași creanță). Când apare un
conflict între cesionarii ulteriori și succesivi, va avea câștig de cauză cesionarul care și-a
înscris mai întâi cesiunea la Arhiva electronică de garanții imobiliare (a 3-a modalitate de
realizare a opozabilității cesiunii). Chiar dacă ar exista o acceptare/comunicare a cesiunii
înainte de înscrierea în arhivă, acesta din urmă va fi preferat datorită forței juridice a
înscrierii cesiunii. Deci, dintre cele trei modalități de realizare a opozabilității, cea mai mare
forță juridică o are înscrierea în Arhivă.
Și când este vorba de cesiunea unei universalități de creanțe, opozabilitatea se face
prin înscrierea cesiunii în Arhivă (dar, pe lângă înscrierea în Arhivă, față de debitorii cedați,
mai este necesară și comunicarea cesiunii către aceștia).
1580 – o modalitate specială de realizare a opozabilității.
În NCC – două modalități de drept comun de realizare a opozabilității
(acceptare/comunicare), înscrierea în Arhivă și comunicarea cesiunii odată cu cererea de
chemare în judecată.
Odată cesiunea devenită opozabilă, pe lângă faptul că debitorul cedat va fi obligat să
execute către cesionar datoria sa, mai există dreptul debitorului de a opune cesionarului
toate mijloacele de apărare care ar fi putut fi invocate și împotriva cedentului.
Dacă înainte de a se realiza opozabilitatea cesiunii între cedent și debitor a operat
compensația, aceasta este revocată/desființată dacă debitorul acceptă cesiunea de creanță.
Când este vorba de o cesiune parțială a creanței, debitorul cedat va trebui să execute
parțial creanța către cesionar și parțial către cedent. Când sunt mai mulți cesionari,
debitorul va executa pentru fiecare cesionar partea de creanță.
Obligația de garanție pe care o are cedentul față de cesionar
Când este vorba de o cesiune cu titlu oneros, cedentul are obligația să garanteze față
de cesionar existența valabilă a creanței din momentul cesiunii, dar nu și solvabilitatea
debitorului cedat. Cedentul nu răspunde decât dacă și-a asumat în mod expres obligația că
debitorul va fi solvabil. Obligația are în vedere numai solvabilitatea debitorului în
momentul cesiunii. Pentru a se garanta solvabilitatea viitoare, este nevoie ca cedentul să se
oblige expres la aceasta.
Răspunderea cedentului pentru solvabilitatea debitorului are în vedere numai
prețul cesiunii – derogare de la ideea că creanța se transmite de la cedent la cesionar la
valoarea nominală indiferent de prețul cesiunii. Chiar dacă este vorba de un preț mai mare
sau mic decât valoarea nominală, cesionarul va putea să ceară doar valoarea nominală.
Cedentul va răspunde pentru insolvabilitatea debitorului dacă cunoștea această stare în
momentul cesiunii, caz în care se aplică dispozițiile din materia vânzării privind
răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile lucrului. Dacă este o cesiune cu
titlu gratuit, cedentul nu garantează cesiunea. Dacă se obligă să îl garanteze pe cesionar,
garanția va funcționa în limitele stabilite.
57
Răspunderea cedentului pentru evicțiune
Este vorba de cesiunea cu titlu oneros. Dar, poate să fie și cu titlu gratuit, dacă
cedentul își asumă expres această obligație. Este vorba de evicțiunea cauzată prin fapta
proprie a cedentului, fie singur, fie în concurență cu fapta altei persoane.
2. SUBROGAȚIA PERSONALĂ
2.1. NOȚIUNE
Este operațiunea juridică prin care se transmite latura activă a raportului
obligațional, de la creditorul inițial către alt creditor. Transmiterea are loc în momentul
plății făcute de către terț. Dacă ar fi o transmitere anterioară plății, ar fi vorba de o cesiune
de creanță. Deci, transmiterea de la vechiul creditor la noul creditor are loc în momentul în
care o terță persoană îl plătește pe creditor în locul debitorului.
Poate fi legală sau convențională.
Cea convențională poate fi:
 consimțită de creditor – 1594 (nu este necesar acordul debitorului). Pentru a se face
dovada subrogației este nevoie ca, în chitanță, creditorul să precizeze că i-a transmis
terțului toate drepturile legate de acea creanță (subrogația nu se prezumă).
 consimțită de debitor – 1595 (debitorul dorește din diferite motive să achite mai
repede datoria față de creditor și se împrumută de la un terț, sumă cu care este
plătită datoria către creditor; persoana care a acordat împrumutul va deveni
creditor în locul fostului creditor). Sunt necesare mai multe condiții:
a) atât împrumutul făcut de debitor cu terțul, cât și chitanța de plată primită de la
creditor trebuie să fie înscrisuri cu dată certă;
b) în contractul de împrumut trebuie să se precizeze că se face împrumutul pentru a
se plăti datoria către creditor;
c) în chitanța emisă de creditor trebuie să se precizeze că plata s-a făcut cu banii
obținuți din împrumut.
Operează fără consimțământul creditorului inițial, dacă nu există o stipulație
contrară.
1596 – subrogația legală
2.2. EFECTELE SUBROGAȚIEI
Indiferent de forma subrogației, produce aceleași efecte: din momentul plății de
către terț, el devine creditor în locul creditorului inițial. Creanța este preluată de plătitor cu
toate garanțiile și accesoriile sale. Și debitorul principal și garanții pot opune noului
creditor toate mijloacele de apărare pe care le puteau opune și vechiului creditor.
1598 – subrogația parțială. Intervine când terțul plătește numai o parte din datorie.
Vor rămâne doi creditori (creditorul inițial pentru o parte din datorie și terțul, pentru
partea din datorie pe care a plătit-o). Cei doi, dacă se îndreaptă împotriva debitorului,
trebuie să urmeze o ordine de preferință (va fi preferat creditorul inițial față de vechiul
creditor). Ordinea de preferință este inversată dacă creditorul inițial s-a obligat față de cel
nou să garanteze plata făcută de acesta din urmă (va fi preferat noul creditor).
58
3. PRELUAREA DE DATORIE 1599-1608
3.1. NOȚIUNE
Este un contract prin care datoria debitorului inițial din raportul obligațional se
transmite către un terț care devine noul debitor în raportul obligațional. Spre deosebire de
cesiunea de creanță, care de regulă are o structură bipartită, preluarea datoriei are o
structură variată.
Există două structuri are operațiunii juridice:
 una tripartită, când contractul se încheie între debitorul inițial și noul debitor
(presupune și acordul creditorului);
 una bipartită, când contractul se încheie între creditor și noul debitor.
1599 – contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor, sub rezerva
dispozițiilor din 1605. Preluarea datoriei își produce efectele numai dacă creditorul își dă
acordul. Când este vorba de contractul dintre creditor și noul debitor, nu mai este nevoie de
acordul vechiului debitor.
Înțelegerea dintre vechiul debitor și noul debitor trebuie comunicată creditorului
pentru ca acesta să-și dea acordul. Până la comunicarea făcută creditorului, noul debitor și
vechiul debitor pot modifica sau denunța contractul de preluare de datorie.
Odată ce a primit comunicarea, creditorul trebuie să dea răspunsul în termenul
rezonabil stabilit de cel care face comunicarea. Dacă s-a făcut comunicarea de către ambii
debitori, răspunsul trebuie dat de creditor în termenul care se împlinește cel din urmă.
Dacă nu se răspunde în termen, se consideră că a refuzat creditorul această operație
juridică.
Chiar dacă creditorul refuză operațiunea juridică, nu înseamnă că acordul dintre cei
doi debitori nu produce efecte juridice. Noul debitor va fi obligat față de vechiul debitor să
execute datoria față de creditor (plata poate fi făcută și de către un terț). Creditorul nu
poate refuza plata, dacă aceasta corespunde cerințelor plății. Dar, până la momentul în care
creditorul își dă acordul, nu se naște dreptul creditorului împotriva noului debitor (nu ar
putea cere executarea silită) – 1608. Indiferent de formă, efectele sunt același: vechiul
debitor este înlocuit de noul debitor în raportul obligațional.
Dacă noul debitor este insolvabil, debitorul inițial nu va fi liberat de datorie.
Cât privește accesoriile creanței, este necesar acordul fideiusorului.
Noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-a avut
debitorul inițial.
59
Curs XII – 02.05.2012
TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR
Spre deosebire de transmiterea obligațiilor, transformarea lor presupune fie că se
schimbă un subiect al raportului obligațional, fie că se schimbă un element obiectiv al
obligației (cauza ori obiectul). În VCC, acestea se puteau face prin novație și delegație. În
NCC nu mai este reglementată delegația, ci numai novația.
1. NOVAȚIA
Novația este un contract prin care un raport obligațional existent se transformă fie
prin schimbarea creditorului ori a debitorului, fie prin schimbarea cauzei ori a obiectului
obligației.
1609 – modalitățile de realizare a novației. Distingem între novația obiectivă și cea
subiectivă. Novația obiectivă presupune schimbarea unui element obiectiv al obligației
(cauza sau obiectul). Novația subiectivă presupune schimbarea unui element subiectiv
(creditorul sau debitorul). Când novația este obiectivă, acordul de voință se încheie între
părțile raportului obligațional preexistent. În cazul novației subiective trebuie făcută
distincția după cum este vorba de schimbarea debitorului sau a creditorului. În primul caz,
novația are un caracter bipartit (este un contract încheiat între creditor și noul debitor).
1609 (2) – în acest caz, novația poate opera fără consimțământul vechiului debitor.
În al doilea caz, novația are un caracter tripartit (este un contract încheiat între subiectele
inițiale ale obligației și noul creditor).
1.1. CONDIȚIILE NOVAȚIEI
 Să existe o obligație valabilă pentru ca ea să poată fi transformată prin novație. Dacă
obligația veche este nulă absolut, novația nu poate opera. Dacă vechea obligație este
afectată de un motiv de nulitate relativă, acordul de novație poate avea semnificația
confirmării nulității relative.
 Este nevoie ca obligația nouă să fie valabilă. Dacă obligația nouă este nulă absolut
rămâne în ființă obligația veche. Dacă obligația nouă este afectată de un motiv de
nulitate relativă, părțile pot confirma ulterior actul respectiv sau dacă trece
termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în anulare, noua obligație se
consolidează și deci novația este valabilă.
 Trebuie să existe intenția părților de a nova (animus novandi). Nu este necesar ca
voința de a nova să fie exprimată într-o formulă sacramentală, important este ca din
conținutul acordului să rezulte fără dubiu intenția părților de a nova.
 Trebuie să existe un element nou, care schimbă un element din vechiul raport
obligațional. În funcție de felul novației, elementul nou poate fi un subiect al
raportului obligațional sau un element obiectiv.
 Trebuie îndeplinite și toate condițiile generale de validitate a contractului.
1.2. PROBA NOVAȚIEI
1610 – novația nu se prezumă, iar intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
În ceea ce privește cerințele de probă, trebuie să se țină seama de cerințele generale
pentru dovada actului juridic.
60
Novația poate să opereze cu privire la orice raport obligațional, indiferent de izvorul
lui. Obligația veche, care se înnoiește, poate să izvorască nu doar dintr-un contract, ci și din
orice alt izvor de obligații. O obligație născută dintr-un delict civil poate fi novată.
Important este că novația, ca atare, este un contract.
1.3. EFECTELE NOVAȚIEI
1609 – obligația veche se stinge și se naște o obligație nouă. Este diferența față de
transmiterea obligațiilor, mijloacele de transmitere a obligațiilor nepresupunând stingerea
raportului obligațional.
Garanțiile obligației inițiale
1611 (1) – dacă este vorba de ipoteci care garantează creanța inițială, regula este că
ele se sting ca efect al novației. Pentru ca ele să subziste, este nevoie ca în novație să se
prevadă expres efectul de supraviețuire a ipotecilor.
1613 – dacă este vorba de solidaritatea pasivă, novația încheiată de creditor cu
unul din debitorii solidari îi liberează pe ceilalți codebitori solidari. Cât privește
fideiusiunea, dacă novația privește obligația principală, odată cu obligația veche se stinge și
raportul de garanție. De la aceste două reguli există o excepție – în cazul novației prin
schimbarea unui codebitor solidar, creditorul cere acordul codebitorilor solidari și
fideiusorilor. Astfel, dacă aceștia își dau acordul la novație, sunt liberați. Dacă nu răspund la
solicitarea creditorului, subzistă creanța inițială.
1614 – dacă numai un creditor solidar își dă consimțământul la novație, aceasta nu
este opozabilă celorlalți creditori solidari.
STINGEREA OBLIGAȚIILOR
Modalitatea firească de stingere a obligațiilor este plata. Dar, sunt situații în care
obligațiile se pot stinge și pe altă cale decât prin plată: compensație, confuziune, dare în
plată, imposibilitatea fortuită de executare, remitere de datorie. Unele din aceste modalități
satisfac creanța creditorului, chiar dacă nu în forma inițială: compensația, confuziunea și
darea în plată. Remiterea de datorie și imposibilitatea de executare nu duc la realizarea
creanței inițiale, nici măcar într-o formă modificată.
1. COMPENSAȚIA
1616 – presupune stingerea a două obligații reciproce până la concurența celei mai
mici dintre ele.
Este de mai multe feluri: legală, judiciară, convențională.
1.1. CONDIȚIILE COMPENSAȚIEI LEGALE
 Să existe datorii reciproce între aceleași persoane;
 Creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile de aceeași natură (1617). Fungibilitatea
nu este abstractă și generală, bunurile trebuie să fie de aceeași natură. Important
este ca între aceleași părți bunurile să fie fungibile (obiectul obligației unei părți să
poată fi schimbat cu obiectul obligației celeilalte părți).
 Creanțele să fie certe, lichide și exigibile.
 Compensația poate opera indiferent de izvorul obligațiilor reciproce.
61
Dacă cerințele sunt îndeplinite, operează compensația, în sensul că obligațiile
reciproce se sting de drept până la concurența celei mai mici.
1618 – sunt anumite cazuri în care, chiar dacă aceste cerințe sunt îndeplinite,
compensația legală nu operează.
1619 – dacă există un termen de grație pentru una din obligațiile reciproce,
compensația poate opera.
1620 – când între părți există mai mult de două obligații reciproce, operează
imputația.
1621 – obligațiile reciproce sunt însoțite de garanții personale.
1622 – textul are în vedere o cauză care împiedică producerea compensației și o
cauză care împiedică renunțarea la compensației (terții dobândesc drepturi cu privire la
creanța dintre creditor și debitor).
Poprirea presupune existența a trei părți: creditorul popritor, debitorul creditorului,
debitorul debitorului creditorului (terțul poprit).
1622 (3) – prin ipoteză, presupune că una dintre părți are creanța însoțită de un
privilegiu/ipotecă pe bunurile unui terț. Dacă ar opera compensația, ipoteca/privilegiul sar
stinge. Dacă o parte oprește compensația prin plată, se produce efectul accesoriu de
stingere a garanției. Dacă garanția unei părți este pe bunul din patrimoniul celeilalte părți,
cât timp a operat compensația, subzistă garanția.
1623 – în completarea lui 1583.
2. CONFUZIUNEA
Presupune că o obligație se stinge atunci când aceeași persoană are ambele calități,
de creditor și debitor, în același raport obligațional (moștenire, reorganizare – persoana
juridică).
1624 (2) – patrimoniul este divizat în mai multe mase patrimoniale. Atunci când
creanța și datoria se găsesc în același patrimoniu, dar în mase patrimoniale diferite nu
operează confuziunea. Aceasta pentru că nu mai este vorba de un raport juridic între
titularii unor patrimonii diferite, este vorba de modalități de rezolvare a raporturilor
intrapatrimoniale.
1625 – stingerea ipotecii prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și
proprietar al bunului ipotecat. Persoana care are calitatea de creditor ipotecar dobândește
în patrimoniul său bunul ipotecat. Sau cel care are în patrimoniu bunul ipotecat îl
moștenește pe creditorul ipotecar.
1627 – Dacă a operat confuziunea sub aspectul raportului juridic principal, se stinge
și raportul juridic accesoriu. Dacă operează confuziunea cu privire la calitatea de fideiusor,
nu se stinge și raportul juridic principal. Cât privește terții, drepturile acestora nu pot fi
vătămate prin operarea confuziunii.
1628 – o situație specială există când dispare cauza de confuziune. Se desființează
confuziunea (declararea morții prin hotărâre judecătorească, moștenitorul aparent).
3. DAREA ÎN PLATĂ 1492-1493
Este o convenție încheiată cu ocazia plății, prin care debitorul oferă creditorului o altă
prestație decât cea inițială. Convenția trebuie încheiată chiar în momentul în care trebuie să
se facă plata. Dacă se face anterior, este vorba de o novație prin schimbare de obiect.
62
Debitorul va răspunde pentru evicțiune și pentru viciile lucrului dat în plată (se vor
aplica regulile din materia vânzării). Aceste reguli pot fi evitate dacă creditorul preferă
prestația inițială și repararea prejudiciului.
1493 – caz special de dare în plată: se dă în plată o creanță în locul prestației
inițiale. Este o suprapunere între operația juridică a cesiunii de creanță și operația juridică
a plății. Spre deosebire de darea în plată obișnuită, care presupunea stingerea obligației în
momentul dării în plată, în ipoteza art. 1493 obligația se stinge în momentul în care creanța
cesionarului este satisfăcută. Este posibil ca părțile să prevadă expres că se stinge obligația
inițială în momentul cesiunii de creanță, nu în momentul în care este satisfăcută creanța.
Dar, se va pune problema răspunderii cedentului în condițiile art. 1586, dacă nu va fi
satisfăcută creanța respectivă.
4. REMITEREA DE DATORIE
În VCC, se putea face fie prin contract, fie prin testament, dar întotdeauna era vorba
de un act cu titlu gratuit. În NCC, dacă se face prin act unilateral, acesta este întotdeauna cu
titlu gratuit. Dacă se face prin acord, fie creditorul îl iartă de datorie pe debitor fără a plăti
nimic în schimb (contract cu titlu gratuit, donație indirectă), fie debitorul trebuie să plătească
ceva creditorului în schimbul remiterii de datorie (remitere de datorie cu titlu oneros).
1631 – dovada remiterii de datorie. De regulă, dovada plății se face prin remiterea
titlului creanței (act autentic sau înscris sub semnătură privată).
5. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE 1634
Are mai multe semnificații: pe temeiul răspunderii civile, pe temeiul riscului în
contract, ca mod de stingere a obligațiilor. Este vorba de obligații născute din contracte
unilaterale.
OBLIGAȚIILE COMPLEXE
În NCC se face distincție între obligațiile afectate de modalități (care nu mai intră în
categoria obligațiilor complexe, ca în VCC) și obligațiile plurale (fie obligații cu pluralitate
de obiecte, fie obligații cu pluralitate de subiecte).
Obligația civilă, de cele mai multe ori, se prezintă într-o formă simplă. Sunt situații în
care, chiar dacă sunt mai mulți creditori sau mai mulți debitori, obiectul obligației se divide
de drept între aceștia (regula este că obligațiile civile sunt divizibile).
Totodată, sunt situații în care, fie prin voința părților, fie prin natura obligației,
aceasta este indivizibilă. În acest caz, este vorba de o primă categorie de obligații complexe
cu pluralitate de subiecte. A doua categorie de obligații complexe cu pluralitate de subiecte
este solidaritatea. Obligațiile cu pluralitate de obiecte sunt obligațiile alternative. O situație
specială o reprezintă obligațiile facultative, care deși au un singur obiect presupun o
pluralitate de prestații pentru executarea obligațiilor.
63
1. OBLIGAȚIILE INDIVIZIBILE
Se face distincția între indivizibilitatea naturală (prin natura sa, obiectul obligației
este indivizibil – obligația de a face și de a nu face) și cea legală. Obligațiile de a da sunt
divizibile prin natura lor. Chiar dacă este vorba de o obligație divizibilă prin natură, prin
voința părților poate fi considerată indivizibilă.
Indivizibilitatea activă presupune că raportul obligațional are mai mulți creditori și
un singur debitor. Efectul principal este acela că fiecare creditor poate să ceară executarea
integrală a obligației de la debitor. Dar, creditorii nu au puterea de a se reprezenta reciproc,
decât dacă o asemenea înțelegere există între ei.
1431 – indivizibilitatea nu prezumă reprezentarea reciprocă. Dacă un creditor face
un act de întrerupere/suspendare a prescripției, acesta profită și celorlalți creditori. În
schimb, novația, remiterea de datorie, compensația sau confuziunea consimțită sau care
operează față de un debitor stinge obligația numai pentru partea de creanță a creditorului
respectiv, față de ceilalți creditori debitorul rămâne obligat tot indivizibil (1432).
Indivizibilitatea pasivă presupune că raportul obligațional are mai mulți debitori și
un singur creditor. Fiecare debitor va fi obligat să plătească întreaga datorie către creditor.
Novația, remiterea de datorie, compensația sau confuziunea consimțită sau care operează
față de un debitor stinge numai partea de obligație a acelui debitor. Dacă un debitor este
chemat în judecată pentru a executa obligația, el poate să ceară introducerea în cauză a
celorlalți debitori. Dacă obligația poate fi executată numai de debitorul chemat în judecată,
va trebui să o execute, dar va avea o acțiune în regres împotriva celorlalți debitori (1432).
Dacă este vorba de prescripție, actul de întrerupere/cauza de suspendare față de un
debitor produce efecte și față de ceilalți.
2. OBLIGAȚIILE ALTERNATIVE
Este obligația care permite debitorului să execute la scadență una sau alta din două
sau mai multe prestații posibile. Sunt mai multe prestații, iar debitorul va fi eliberat dacă
execută una dintre ele. Debitorul alege ce prestație să execute, de regulă. Dacă cel care are
dreptul să facă alegerea nu o face, celălalt va alege.
1464 – deși debitorul este în culpă, tot el are alegerea. Răspunderea operează numai
în raport cu prestația care a devenit imposibil de executat din culpa debitorului.
3. OBLIGAȚIILE FACULTATIVE 1468
Sunt raporturile obligaționale care inițial au un singur obiect, dar în momentul plății i
se oferă debitorului posibilitatea de a executa o altă prestație.
64
Curs XIII – 09.05.2012
4. SOLIDARITATEA ACTIVĂ
1434 – există solidaritate activă când sunt mai mulți creditori, fiecare având dreptul sa
ceara executarea integrala a prestatiei, iar debitorul fiind liberat de executarea catre oricare dintre
creditori.
4.1. IZVORUL SOLIDARITATII ACTIVE
Numai din dorinta partilor. Trebuie sa fie prevazuta expres, fie in contract fie in legat. Nu
exista cazuri de solidaritate activa legala.
4.2. EFECTELE SOLIDARITĂȚII ACTIVE
Efectele intre creditori solidari si debitor
a) Efectul principal este dreptul oricarui creditor solidar de a cere executarea prestatiei de la
debitor;
b) Posibilitatea debitorului de a se libera prin executarea catre oricare dintre creditorii
solidari. Debitorul poate alege creditorul caruia sa faca plata, dar numai pana in
momentul in care unul dintre creditorii solidari a facut actiune in justitie impotriva lui.
Din acel moment, debitorul nu se poate libera valabil decat facand plata creditorului
respectiv (1437).
Pe langa plata (modul firesc), pot sa intervina si alte moduri de stingere ale obligatiilor
(compensatia, confuziunea sau remiterea de datorie). Daca intervine compensatia intre un
creditor solidar si debitor, trebuie sa distingem in functie de intinderea compensatiei. Astfel, daca
datoria creditorului solidar catre debitor este mai mare decat partea de creanta pe care o are
creditorul solidar, compensatia va opera numai pentru acea parte de creanta pe care o are
creditorul solidar. Ceilalti creditori solidari nu vor putea sa ceara decat creanta diminuata cu
partea compensata. Creditorul va fi total liberat fata de creditorul cu care a lucrat compensatia.
Daca datoria catre debitor este egala cu partea de creanta pe care o ale cel solidar, efectele sunt
aceleasi. Daca datoria pe care o are creditorul solidar catre debitor este mai mica decat partea de
creanta pe care o are creditorul, compensatia va opera pentru totalitatea datoriei debitorului catre
creditorul solidar, dar in final obligatia va ramane soldiara pentru toate partile de creanta ale
celorlalti, plus partea de creanta ramansa necompensata in raportul de compensatie dintre unul
dintre creditorii solidari si debitor. Chiar si creditorul fata de care a operat compensatia partiala
va ramane indreptatit sa ceara intreaga prestatie (evident, diminuata cu partea compensata).
In cazul confuziunii, unul dintre creditorii solidari dobandeste si calitatea de debitor in
raportul obligationl. Confuziunea va stinge partial obligatia, in proportie cu partea de creanta pe
care o are respectivul creditor, dar creditorul respectiv, devenind si debitor, va trebui sa plateasca
celorlalti creditori solidari partea de creanta a fiecaruia. In acest caz, chiar daca sunt inca doi
creditori solidari in raportul obligational, nu se mai pastreaza solidaritatea acestora.
In ceea ce priveste remiterea de datorie, in masura in care un creditor solidar face
remitere de datorie pentru partea sa de creanta in mod integral, ceilalti nu vor mai putea cere de
la creditor decat partea ramasa de creanta. Nimic nu se opune ca unul dintre creditori sa faca o
remitere de datorie pentru o parte din creanta sa, caz in care va pastra beneficiul solidaritatii dar
numai pentru creanta diminuata. (1438-1440)
65
Efectele secundare: din principiul reprezentarii reciproce pentru gestionarea si
satisfacerea interesului lor comun (1436 (1) e o prezumtie). In masura in care ea functioneaza,
sunt mai multe consecinte: suspendarea prescriptiei in folosul unui creditor solidar poate fi
invocata si de ceilalti. Invocarea prescriptiei in favoarea unuia profita tuturor. Daca un creditor
solidar obtine o hotarare favorabila impotriva creditorului, ea profita tuturor celorlalti creditori
solidari. Intrucat ea are in vedere numai gestionarea, nu si inrautatirea pozitiei creditorilor
solidari, o hotarare judecatoreasca pronuntata ca urmare a unei actiuni a unui creditor solidar,
favorabila debitorului nu va putea produce efecte impotriva creditorilor neintrodusi (1430 alin.
2).
Solidaritatea activa se stinge daca decedeaza un creditor solidar, caz in care creanta se
divide intre mostenitorii sai. Intr-o asemenea situatie, vom avea drept creditor pe de o parte pe
mostenitorii creditorului decedat, iar pe de alta parte pe creditorul solidar ramas in viata.
Mostenitorii vor putea cere numai fractia din partea de creanta a creditorului decedat, fractie
proportionala cu cota lor de mostenire.
Ce se intampla cand sunt mai mult de 2 creditori solidari, iar unul dintre ei a decedat?
Pentru partile de creanta ale celor vii se mentine sau nu? Nici in cazul in care are un singur
mostenitor, creditorul decedat textul nu spune nimic. O interpretare teleologica a textului ar
trebui sa ne duca la concluzia ca in toate ipotezele se stinge solidaritatea.
5. SOLIDARITATEA PASIVA
1443 – ori de cate ori cand in raportul obligațional exista mai multi debitori, iar
creditorul poate sa ceara executarea integrala a datoriei de la oricare dintre ei, astfel încât.
plata facuta de oricare dintre debitorii solidari elibereaza si pe ceilalti debitori solidari.
5.1. IZVOARELE SOLIDARITĂȚII PASIVE
1445 – sunt vointa partilor sau a legii. Niciodata nu se prezuma.
Functioneaza prezumtia de divizibilitate a obligatiei cand sunt mai multi debitori. Prin
exceptie, cand este vorba de debitorii unei obligatii contractate in exercitiul activitatii unei
intreprinderi, functioneaza prezumtia de solidaritate. In actul din care se naste obligatia
respectiva ar trebui sa reiasa expres ca obligatia este solidara. Aceasta idee adapteaza o
prevedere din VCC care se referea la prezumtia de solidaritate in cazul obligatiilor comerciale
(1446). Ele sunt acum doar o categorie de obligatii asumate de intreprinzatori, NCC extinzand si
prezumtia la sfera lor.
Solidaritatea pasiva are o importanta functie de garantie. In cazul garantiilor personale se
produce o multiplicare a dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. Creditorul
beneficiaza de un asemenea drept nu numai asupra patrimoniului debitorului ci si asupra
patrimoniului altei persoane. Printr-o asemenea multiplicare a dreptului de gaj general se
diminueaza riscul insolvabiliatii. Chiar daca debitorul e insolvabil, creditorul il poate executa pe
garant. Aceasta functie de garantie este secundara. Ceea ce este important sub aspect pasiv este
eliminarea divizibilitatii obligatiei in functie de numarul debitorilor. Totusi, desi este vorba de o
functie de garantie, nu se confunda solidaritatea pasivă cu fideiusiunea. In cazul fideiusiunii,
garantul beneficiaza de doua exceptii, exceptia beneficiului de discutiune si de diviziune.
66
Debitorul solidar nu are la dispozitie asemenea beneficii. Din acest punct de vedere, functia de
garantie pe care o ofera solidaritatea pasivă e mai puternica decat fideiusiunea.
În cazul solidarității pasive, ne aflam in prezenta unei prestatii unice, care trebuie sa fie
executata de oricare dintre debitorii solidari. Desi este vorba de o prestatie unica, ne aflam in
prezenta unei pluralitati de legaturi obligationale. Desi obligatia este unica intre creditori si
fiecare debitor solidar, in cadrul acestei obligatii unice se nasc legaturi distincte, ceea ce atrage
anumite consecinte. Este posibil ca raportul obligațional sa fie nul in raport cu un debitor solidar,
dar sa fie valabil in raport cu celelalt/ceilalti. Se va diminua solidaritatea, in mod corespunzator.
1444 – este posibil ca intre un debitor soldiar si creditor sa existe o modlaitate a creantei,
termen sau conditie.
Cu exceptia platii, care trebuie facuta integral de fiecare debitor, pot sa apara alte moduri
de stingere a obligatiilor, care functioneaza independent in raportul dintre fiecare debitor solidar
si creditor.
5.2. EFECTELE SOLIDARITĂȚII PASIVE
În raporturile dintre creditor și debitorii solidari
Efect principal cu 2 aspecte:
1. creditorul poate sa ceara executarea integrala a datoriei de la oricare debitor solidar.
Debitorul care plateste datoria catre creditor ii libereaza si pe ceilalti debitori solidari.
Debitorul impotriva caruia creditorul porneste urmarirea nu poate invoca beneficii. Daca
urmarirea a fost pornita impotriva unui debitor solidar, creditorul nu este oprit sa porneasca
urmarirea si impotriva celorlalti. Debitorul impotriva caruia porneste urmarirea are posibilitatea
sa-i cheme in judecata si pe ceilalti. Efectul nu va fi divizarea datoriei, ci recunoasterea dreptului
de regres al celui chemat in judecata impotriva celorlalti debitori solidari, astfel incat sa se evite
un litigiu ulterior.
1447 – acest efect principal care se naste in raporturile dintre creditor si debitorii solidari
trebuie sa fie circumstantiat ori de cate ori intervin alte moduri de stingere a obligatiei decat
plata. Sunt mentionate 3 asemenea moduri (compensatia remitarea de datorie si confuziunea
1450-1453).
2. privește posibilitatile de aparare ale debitorilor solidari fata de creditor. Ei se pot apara
invocand aparari si exceptii comune pentru toti sau proprii fiecaruia dintre ei.
Sunt aparari comune: o cauza de nulitate care afecteaza intreg raportul obligational.
Oricare debitor solidar poate sa invoce aceasta cauza de nulitate. Daca un debitor a platit intreaga
datorie, ceilalti pot invoca plata. Sunt si aparari proprii:
 Aparari si exceptii personale care, desi pot fi invocate doar de unul, profita
celorlalti.
 Aparari pur personale, care profita doar celor care invoca. Atunci debitorul
solidar pagubit va putea sa invoce aceasta imprejurare si nu va mai putea
fi obligat sa plateasca decat partea din datorie care nu este afectata de
aceasta pierdere (1448).
Efecte secundare
 ? prin actele lor ei sting datoria sau o conserva fara a agrava reciproc (ca la solidaritatea
activă). Suspendarea si intreruperea fata de un debitor solidar produc efecte si fata de
celelalt debitor solidar.
67
 Daca a decedat un debitor solidat, intreruperea prescripției fata de un mostenitor al sau
produce efecte pentru ceilalti numai pentru partea de datorie care revenea mostenitorului,
chiar daca este vorba de o creanta ipotecara (1449).
 Punerea in intarzere a unui codebitor solidar produce efecte si fata de ceilalti, in principiu
(1454). Avem ipoteza in care obligatia devine imposibil de executat ca urmare a unei
fapte culpabile. In acest caz, se mentine solidaritatea pentru despagubiri, dar numai
pentru prejudiciul efectiv suferit de creditor nu si pentru beneficiu. Textul se refera la
acestea, ele neputand fi cerute decat debitorului in culpa.
 Daca obligatia devine imposibil de executat in mod fortuit, iar numai unul fusese pus in
intarzere, este suficient pentru a se mentine solidaritatea, dar numai pentru prejudiciul
suferit. Eventualele despagubiri raman in sarcina debitorului care a fost pus in intarziere.
 Daca se pronunta o hotărâre judecătorească impotriva unui debitor solidar, ea nu va fi
opozabila celorlalti codebitori. Daca hotărârea judecătorească e favorabila unui debitor
solidar, ea va profita si celorlalti (1455).
Efectele in raporturile dintre debitorii solidari
Debitorul solidar care plateste intreaga datorie are o actiune in regres impotriva celorlalti
debitori solidari dar numai pentru partea de datorie a fiecaruia. Nu se pastreaza beneficiul
solidaritatii in actiunea in regres. Sunt situatii in care, de la bun inceput, desi solidara, datoria a
fost contractata exclusiv in interesul unui singur codebitor solidar. In functie de situatie, doua
efecte se pot produce: daca plata a fost facuta chiar de codebitor in interesul caruia a fost
contractata datoria, el nu va mai avea actiune in regres impotriva celorlalti. Daca plata a fost
facuta de codebitorul care nu a avut interes, el va putea sa ceara integral plata facuta de la
codebitorul in interesul caruia a fost contractata datoria (1459). Codebitorii apar ca fideiusori in a
doua situatie. Cand un debitor a platit si se intoarce cu actiune in regres impotriva unui alt
codebitor, acesta se poate apara in proces cu toate mijloacele de aparare comuna pe care
debitorul platitor nu le invocase, precum si toate mijloacele de aparare care nu erau personale.
Ce se intampla cand unul dintre codebitori este insolvabil? Riscul insolvabilitatii este
proportional: fiecare va plati partea sa de datorie plus o parte din cea a celui insolvabil
proportionala cu cotele datoriei.
5.3. STINGEREA SOLIDARITĂȚII PASIVE
1453 – renuntarea la solidaritate. Poate fi partiala sau totala. Daca este una partiala,
facuta numai in favoarea unui codebitor, datoria ramane solidara. Nu suntem in prezenta
remiterii de datorie.
In principiu, renuntarea trebuie sa fie expresa. Totusi, in doua ipoteze, renuntarea poate
sa fie tacita, dar ea nu rezulta pur si simplu din tacerea, ci din anumite atitudini care au
semnificatia renuntarii.
1453 (3) – plateste partial, si creditorul accepta. Ceilalti vor fi tinuti pentru partea lor. Sau
cheama in judecata doar pentru partea cuiva, caz in care nu se prezuma renuntarea decat dupa ce
e data hotararea.
Daca decedeaza un debitor solidar, datoria se divide intre mostenitori, cu exceptia cazului
in care datoria era indivizibila.
Datoria poate sa fie si solidara si indivizibila.
68
GARANȚIILE OBLIGAȚIILOR
Sunt multe situatiile in care debitorul nu-si executa obligatiile. Creditorul are la indemana
o actiune in raspundere, dar sunt proceduri greoaie, si ar fi interesat sa obtina o satisfacere
rapida. Aceste instrumente juridice se impart in doua categorii, personale si reale.
Cele reale sunt drepturi reale de garantii. Se intemeiaza pe ideea multiplicarii dreptului de
gaj general. Alaturi de patrimoniul debitorului mai este adus patrimoniul unei alte persoane,
astfel incat creditorul are mai multe patrimonii din care sa se satisfaca. Este vorba de asa numita
cautiune personala. Asa descifram intelesul termenului cautiune. Ea presupune ca o alta persoana
garanteaza pentru creditor. Poate garanta cu tot patrimoniul (personala) sau cu un bun (cautiune
reala). Dar, exista si posibilitatea ca debitorul sa institiuie pe un bun propriu un drept real de
garanție. Dreptul real de garanție se infatiseaza in 2 variante, cand apasa chiar asupra unui bun
din patrimoniul debitorului, sau din patrimoniul altei persoane (cand e cautiune reala). Diferenta
intre garantiile reale si cele personale este ca in cazul celor reale, creditorul poate sa execute un
anumit bun in mod preferential fata de alti creditori, si uneori chiar cu un drept de urmarire
asupra bunului. Garantiile reale sunt mult mai eficiente. Insusi garantul poate sa fie insolvabil.
1. FIDEIUSIUNEA
Fideiusiunea are o dubla semnificatie: pe de o parte este vorba de dreptul de garantie
care se naste din contractul de fideiusiune, iar pe de alta parte este voba chiar de izvorul ei
(fideiusiunea).
Intotdeauna trebuie sa existe un contract incheiat intre creditor si fideiusor. Ea poate fi
conventionala, legala sau judiciara. Aceasta clasificare nu are in vedere izvorul garantiei, pentru
ca in toate cazurile el este un contract, ci are in vedere libertatea incheierii fideiusiunii. Atunci
cand partile au deplina libertate, este o fideiusiune conventionala. Cand incheierea este impusa
de lege este legala. Cand este impusa de judecator este vorba de o fideiusiune judiciara. In toate
cazurile este vorba de contractul de fideiusiune.
Debitorul poate sa fie sau nu de acord cu fideiusiunea. Cand este de acord, rezulta niste
consecinte. Debitorul poate fi obligat sa aduca un fideiusor. Intr-o asemenea ipoteza, inainte de
nasterea dreptului de garantie exista o datorie de a aduce un fideiusor. Daca debitorul nu-si
indeplineste aceasta datorie, este posibil ca insusi raportul obligational ori sa nu se incheie ori sa
fie suspendata incheierea pana cand va fi adus un eventual fideiusor.
1.1. CARACTERELE CONTRACTULUI DE FIDEIUSIUNE
 Este un contract accesoriu in raport cu obligatia principala. Prin urmare, obligatia de
garantie se judeca autonom in raport cu obligatia principala, dar daca nu este valabila
69
obligația principală, nici cea de garanție nu e valabila. Daca e valabila obligația
principală, iar garanția nu, obligația principală ramane valabil (2288).
2290 – fideiusiunea obligației principale se intinde asupra tuturor acesoriilor obligației
principale. Chiar si la cheltuielile de judecata. In acest ultim caz e nevoie sa fie instiintat de
creditor din timp. Contractul de fideiusiune este un contract care se incheie in forma solemna, ad
validitatem. Solemnitatea nu se exprima doar prin forma autentică, ci si prin inscris sub
semnatura privata.
 Este uneori un contract cu titlu oneros, alteori cu titlu gratuit.
1.2. CONDIȚIILE CONTRACTULUI DE FIDEIUSIUNE
 Sunt generale, toate conditiile de validitate ale contractelor.
 Sunt si conditii speciale. Sunt situatii in care nu orice persoana poate sa fie fideiusor. In
cazul fideiusiunii legale sau judiciare, cand incheierea este impusa, debitorul are obligatia
sa aduca un fideiusor. In aceste cazuri (2285), fideiusorul trebuie sa fie o persoana
capabila, sa aiba in România bunuri suficiente si sa domicilieze in România. Daca
creditorul cere ca fideiusor o anumita persoana, aceste cerinte nu sunt necesare.
2286 – în masura in care debitorul nu poate aduce un fideiusor, el are posibiliatea sa ofere
o garantie reala, in masura in care ea este considerata suficienta Caracterul suficient e fie stabilit
de parti, fie pe cale de ordonanta presedintiala.
2292 – prin exceptie de la regula, se prevede ca in anumite ipoteze se prezuma
fideiusiunea chiar daca nu mai este forma solemna sau nu este precizata ca atare.
1.3. EFECTELE FIDEIUSIUNII
Intre creditor si fideiusor
Beneficiul de discutiune si beneficiul de diviziune
Spre deosebire de cea solidara, la fideiusiune este o ordine neobligatorie de urmarire,
lasata la latitudinea fideiusorului. In principiul intai pe deditor apoi pe fideiusor, daca creditorul
invoca impotriva lui fideiusiunea direct, iar fideiusorul nu ivoca beneficiul de discutiune,
urmarirea e valabila. Pentru a-l invoca, trebuie facuta o anumita dovada. Trebuie sa indice
creditorului bunurile urmaribile ale debitorului principal si sa avanseze cheltuielile necesare
pentru urmarirea acelui bun.
Cand suntmai multi garanti personali, poate invoca bneficiul de divizune.
Intre debitor si fideiusor
Odata ce a platit, fideiusorul se subroga creditorului.
Intre fideiusori
Daca unul a plaitit fara beneficiul de diviziune, are regres impotriva celorlalti.
70
Curs XIV – 16.05.2012
DREPTURILE REALE DE GARANȚIE
1. CONSIDERAȚII GENERALE
Drepturile de garanție fie determină o multiplicare a dreptului de gaj general al
creditorilor chirografari, fie oferă preferința și urmărirea asupra anumitor bunuri din patrimoniul
debitorului.
Dreptul de gaj general implică și principiul egalității creditorilor, care poate fi privit sub
un dublu aspect:
 egalitatea creditorilor chirografari (când creanțele acestora nu pot fi satisfăcute integral
de către debitor, ele vor fi acoperite proporțional);
 în cazul creditorilor care au garanții reale, respectiv au același tip de garanție reală
asupra anumitor bunuri din patrimoniul debitorului, dacă acele bunuri afectate de
garanții nu sunt suficiente realizării integrale a creanțelor creditorilor respectivi, se aplică
tot regula proporționalității.
Principiul egalității creditorilor poate fi înlăturat: sub primul aspect înlăturarea egalității
creditorilor se produce prin instituirea unor cauze de preferință, dintre care unele îmbracă chiar
forma drepturilor reale de garanție (orice drept real de garanție este și o cauză de preferință). Nu
orice cauză de preferință are semnificația unui drept real de garanție. Sunt cauze de preferință
care se structurează în ordine de preferință între creditori pentru urmărirea bunurilor debitorului.
Aceste ordini de preferință instituie un clasament al creditorilor în funcție de natura creanței lor.
Deci, creditorii vor fi satisfăcuți în ordine, așa cum figurează în acest clasament. Dacă sunt mai
mulți creditori care fac parte din aceeași categorie aflată pe o anumită poziție în ordinea de
preferință, iar bunurile debitorului nu sunt suficiente pentru a satisface integral creanțele, se va
aplica tot principiul proporționalității.
Cauzele de preferință care sunt și drepturi reale de garanție: privilegiile speciale,
privilegiile generale fie asupra bunurilor mobile, fie asupra celor imobile, ipoteca
imobiliară/mobiliară, gajul și dreptul de retenție.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari poate fi restrâns printr-o convenție între
creditor și debitor (2325 prevede această posibilitate numai pentru bunurile care nu sunt
ipotecate). De asemenea, nu vor putea fi urmărite bunurile care formează obiectul unei clauze de
inalienabilitate, orice bun inalienabil fiind și insesizabil (2329 alin. 2). Există și clauze de
insesizabilitate care urmează regimul juridic al clauzelor de inalienabilitate, inclusiv sub aspectul
condițiilor de valabilitate și de publicitate. Efectul clauzelor de insesizabilitate din art. 2329 este
mai restrâns decât cel al clauzelor de inalienabilitate. Un bun inalienabil nu poate fi nici
înstrăinat, nici urmărit, pe când cel insesizabil nu poate fi urmărit, dar poate fi înstrăinat.
Atunci când există garanții reale asupra unui bun, iar bunul fie piere, fie este deteriorat,
garanția reală se strămută de drept asupra indemnizației de asigurare/despăgubirii (2330-2332).
2. PRIVILEGIILE
Au o dublă vocație:
 fie sunt simple cauze de preferință, fără a avea și valoarea de drepturi reale de garanție
(cazul așa-numitelor privilegii generale asupra tuturor bunuri imobile și mobile ale
71
debitorului). În realitate, acestea nu poartă asupra unor bunuri determinate/determinabile,
ci poartă asupra întregului patrimoniu/mase patrimoniale sub latura sa activă (deci, astfel
de privilegii nu sunt decât ordine de preferință).
 pentru a fi drepturi reale de garanție, privilegiile trebuie să apese asupra unor bunuri
determinate sau determinabile din patrimoniul debitorului sau, eventual, asupra unei
universalități de fapt. S-ar mai putea vorbi de privilegiu ca drept real de garanție dacă are
ca obiect o masă patrimonială, dar numai în măsura în care aceasta este apropriabilă.
În NCC sunt două privilegii speciale care au ca obiect bunuri mobile și care au valoarea
unor drepturi reale de garanție:
1. privilegiul care însoțește creanța vânzătorului unui bun mobil înstrăinat unei persoane
fizice, dacă nu a fost plătit prețul de către cumpărător (creanța cu privire la plata
prețului). Vânzătorul are, în legătură cu această creanță, un privilegiu special asupra
bunului vândut care se află deja în patrimoniul cumpărătorului. Privilegiul nu
funcționează dacă bunul a fost dobândit de cumpărător pentru serviciul sau exploatarea
unei întreprinderi (2339);
2. privilegiul care însoțește creanța persoanei care exercită un drept de retenție asupra unui
anumit bun mobil. Cât timp există dreptul de retenție, creditorul retentor are un privilegiu
special asupra acelui bun (2339).
În ambele cazuri, deși este vorba de un drept real de garanție, el nu conferă decât dreptul
de preferință creditorului, nu și dreptul de urmărire. Deci, dacă bunul mobil care formează
obiectul privilegiului este înstrăinat de către debitor, privilegiul se stinge. Există o excepție,
numai atunci când înstrăinarea îmbracă forma vânzării, caz în care al doilea cumpărător va fi
ținut în continuare de privilegiul creditorului inițial, altfel spus, deși este vorba de o dublă
vânzare-cumpărare și există două privilegii (al primului vânzător și al primului cumpărător care
devine și vânzător), ele nu sunt egale, ci ierarhizate. Este preferat primul vânzător, iar privilegiul
primului cumpărător care devine și vânzător mai poate fi utilizat numai dacă mai rămâne ceva
din valoarea bunului care formează obiectul celor două privilegii. Dacă este vorba de alt act
decât vânzarea-cumpărarea, prin înstrăinare privilegiul se stinge (2340+2341).
Se mai stinge privilegiul special și atunci când bunul este transformat sau piere în
întregime.
Privilegiul se stinge și când se stinge obligația care este garantată (2337).
Ca drept real de garanție, privilegiul special are un caracter accesoriu în raport cu creanța
garantată.
Dacă există un concurs în legătură cu privilegiile din art. 2339, primul privilegiu (creanța
vânzătorului neplătit) are forță juridică mai mare decât cel al retentului.
Dacă există concurs între mai multe privilegii sau între privilegii și ipoteci, vor fi
satisfăcute mai întâi creanțele privilegiate ale unor bunuri mobile din art. 2339 și apoi creanțele
garantate cu ipotecă sau gaj. Dar, dacă este vorba de o ipotecă mobiliară perfectă, creditorul
privilegiat va fi preferat numai dacă și-a înscris privilegiul asupra bunului mobil în Arhiva
electronică de garanții, înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. O ipotecă mobiliară devine
perfectă numai după îndeplinirea formalităților de publicitate. Același principiu operează și dacă
este vorba de o ipotecă imobiliară (2342).
3. DREPTUL DE RETENȚIE
Spre deosebire de VCC, NCC cuprinde o reglementare specială a dreptului de retenție
2495-2499. Este un drept real de garanție care se naște în două situații:
72
1. fie este vorba de un raport de drept cu un conținut sinalagmatic (nu este obligatoriu ca
raportul juridic cu conținut sinalagmatic să se nască dintr-un contract sinalagmatic;
uneori, chiar din fapte juridice stricto sensu se nasc raporturi juridice cu conținut
sinalagmatic; ex: accesiunea imobiliară);
2. fie este vorba de cel care deține un bun al altei persoane și efectuează cheltuieli necesare
și utile în legătura cu acest bun (ex: în materia contractului de depozit, depozitarul poate
reține bunul primit în depozit până când deponentul îi restituie cheltuielile necesare și
utile în legătură cu bunul; comodatarul are aceeași posibilitate; vânzătorul unui bun care
păstrează detenția precară a bunului, va putea să ceară de la cumpărător cheltuielile
necesare și utile, caz în care va putea invoca dreptul de retenție asupra bunului vândut,
dar nepredat, până când i se plătesc aceste cheltuieli; reglementarea accesiunii).
2496 (3) – posesorul de rea-credință nu poate invoca dreptul de retenție decât dacă legea,
în mod expres, prevede acest lucru.
Dreptul de retenție nu poate fi invocat în situațiile în care deținerea bunului are ca izvor o
faptă ilicită abuzivă sau nelegală (nu este echitabil ca cel care deține bunul să-și invoce propria
culpă pentru a beneficia de dreptul de retenție), ori bunul nu este susceptibil de urmărire silită
(nefiind urmăribil, nu se mai justifică invocarea dreptului de retenți)
Drepturile retentorului
Potrivit doctrinei și jurisprudenței, retentorul nu este un posesor adevărat, întrucât nu
deține bunul pentru el, ci pentru cel căruia trebuie să-l remită/restituie. Deci, prin ipoteză nu se
pune problema dobândirii fructelor de către retentor. Dacă retentorul, fără a închiria bunul, deci
fără a obține fructe civile, a asigurat administrarea bunului, s-a apreciat că o asemenea
administrare echivalează cu o folosire a bunului, cu consecința obligării retentorului la
contravalorea acestei folosințe. NCC precizează în 2497 că retentorul are toate drepturile și
obligațiile specifice administratorului în cazul administrării simple a bunurilor altuia (795-799).
Așadar, retentorul este asimilat unui administrator în ipoteza administrării simple a bunurilor
altuia.
Când este vorba de dreptul de retenție asupra unui bun mobil, el este opozabil terților fără
nicio altă formalitate de publicitate. Aceeași este soluția și când este vorba de dreptul de retenție
asupra unui imobil. Deși beneficiază de dreptul de retenție, retentorul nu se poate opune urmăririi
unui alt creditor asupra bunului pe care îl are în retenție, dar va fi îndreptățit să participe la
distribuția prețului. În raport cu creditorii chirografari, retentorul va fi preferat. Cât privește
concursul cu creditorii care se bucură de garanții reale, în măsura în care acestea au beneficiat de
publicitate înainte de nașterea dreptului de retenție, creditorii respectivi vor fi preferați.
Dreptul de retenție este un drept real de garanție cu caracter particular, întrucât nu oferă
dreptul de urmărire (2499). Dacă deposedarea este involuntară, retentorul are o acțiune împotriva
celui care, în mod abuziv, l-a lipsit de bun. Dar, se vor aplica regulile de prescripție specifice
acțiunii retentorului. Pesoana împotriva căreia se pornește acțiunea ar putea să invoce prevederile
referitoare la dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință.
Dreptul de retenție mai încetează fie atunci când creanța retentorului este satisfăcută, fie
atunci când persoana interesată să obțină restituirea bunului îi oferă o garanție, fie o sumă de
bani, fie o altă garanție suficientă (2499).
4. DREPTUL DE GAJ
Asupra bunurilor mobile se pot constitui două tipuri distincte de garanții:
 ipoteca mobiliară;
 dreptul de gaj.
73
Spre deosebire de VCC, care prin ipoteză reglementa ipotecile numai pentru imobile,
NCC a preluat și a adaptat viziunea din Legea nr. 99/1999, care reglementa garanția mobiliară
supusă formalităților de publicitate în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare. Astfel, a
apărut un concurs între gajul din VCC și această garanție mobiliară specifică. Diferența
principală dintre cele două tipuri de garanții mobiliare a fost aceea că, de regulă, gajul
presupunea deposedarea debitorului de bunul mobil care forma obiectul garanției, în timp ce
garanția mobiliară din Lege nu presupunea, ca regulă, deposedarea debitorului. Legea a
reglementat un instrument de garanție în ipoteza în care, în exercițiul activității independente,
întreprinzătorul, din nevoi de creditare, trebuia să aibă și posibilitatea de a oferi în garanție
bunuri mobile de care să nu fie deposedat. Dacă, de regulă, gajul din VCC se referă la bunuri
corporale sau la bunuri incorporale care se încorporează în înscrisul constatator, garanția din
Lege avea o sferă de aplicare foarte largă, inclusiv în privința bunurilor incorporale și a celor
viitoare. Pentru a putea funcționa garanția mobiliară cu această sferă de aplicare, trebuia să fie
însoțită de un regim de publicitate adecvat, prin Arhiva electronică de garanții reale mobiliare.
Când se instituia o garanție pe temeiul legii, garanția trebuia înscrisă în Arhivă. Astfel, partenerii
debitorului, prezenți și viitori, aveau posibilitatea să cunoască tabloul corect al garanțiilor deja
instituite de debitor. Mecanismul de funcționare a garanțiilor reale mobiliare era și este
dependent de un sistem specific de publicitate, altul decât simpla posesie.
Acest sistem a fost preluat în NCC, astfel încât NCC face distincție între ipoteca
mobiliară (fosta garanție mobiliară din Lege) și dreptul de gaj, preluat din VCC.
Noțiunea de gaj are o dublă semnificație:
 contractul de gaj;
 dreptul real de garanție care se naște din contractul de gaj.
Cât privește contractul de gaj, el trebuie să îndeplinească condițiile generale de
valabilitate din materia contractului. În plus, cât privește obiectul contractului, în art. 2480 din
NCC, se precizează că gajul se poate constitui numai asupra bunurilor mobile corporale sau
asupra titlurilor negociabile emise în formă materializată. Această restrângere a obiectului
dreptului de gaj este justificată sub un dublu aspect:
 gajul presupune deposedarea de bun, iar stăpânirea materială nu se poate face decât
asupra bunurilor corporale sau asupra unor incorporale încorporate în substanța
înscrisului constatator (titlurile de valoare emise în formă dematerializată nu pot forma
obiectul dreptului de gaj);
 restrângerea sferei gajului este impusă și de distincția față de ipoteca mobiliară (2389 –
sfera bunurilor mobile care formează obiectul ipotecii mobiliare – în primul rând bunuri
incorporale, cele corporale sunt expres precizate și sunt legate de activitatea specifică
unei întreprinderi).
Contractul de gaj este un contract real (pe lângă elementul de voință care este acordul
părților, mai este nevoie și de un fapt material – remiterea bunului către creditor).
2481 – are în vedere și ipoteza în care bunul mobil se află deja la creditor, înainte de
realizarea acordului de voință între părți (nu mai este vorba de remiterea bunului, ci de păstrarea
bunului de către creditor). Aceasta nu înseamnă că încetează caracterul real al contractului. Pe
lângă acordul de voință este necesar un fapt material (fie că este vorba de remiterea/păstrarea
bunului). Când este vorba de titluri nominative, gajul se constituie, dacă e vorba de titluri
nominative, prin remiterea lor. Titlurile la ordin se caracterizează printr-un sistem specific de
circulație juridică, ce presupune transmiterea înscrisului constatator. Când este vorba de
74
remiterea lor, este nevoie de o semnătură specială. Când este vorba de titluri nominative/la
purtător, remiterea lor este suficientă.
Spre deosebire de dreptul de retenție, deținerea bunului poate fi făcută fie de către
creditorul gajist, fie de către un terț în numele creditorului gajist. În primul caz, deținerea trebuie
să fie publică și neechivocă (2483), astfel încât față de terții în raport cu care nu se conturează
acest caracter public și neechivoc, gajul nu poate fi opus. Când bunul este deținut de un terț, în
numele creditorului, trebuie să existe acordul expres al debitorului în acest sens (2484). În acest
caz, pentru a se asigura opozabilitatea față de terți, alții decât creditorul și cel care deține bunul
pentru el, este nevoie ca persoana care deține bunul să primească și înscrisul constatator al
gajului.
Cât privește publicitatea pentru opozabilitate, se realizează fie prin deposedarea
debitorului, fie prin înscrierea gajului în Arhivă. Deși nu este vorba de ipoteca mobiliară,
legiuitorul prevede posibilitatea ca publicitatea gajului să se facă și prin înscrierea la Arhivă.
Când este vorba despre sume de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deținerea
sumelor de bani respective (2482).
Contractul de gaj și dreptul de gaj care se naște prin el, au caracter accesoriu. Contractul
de gaj are caracter accesoriu față de obligația garantată. Dacă obligația garantată nu este valabilă,
se desființează sau se stinge, se desființează și contractul de gaj. La fel și cu creanța garantată.
Caracterul accesoriu mai presupune că dreptul de gaj garantează creanța cu toate
accesoriile ei. Privit ca drept real, gajul este indivizibil (2493). Indivizibilitatea presupune că
dacă debitorul decedează iar un moștenitor plătește o parte din datorie nu poate să pretindă că s-a
stins, fie și parțial, dreptul de gaj. Bunul poate fi restituit numai după stingerea în întregime a
datoriei. Dacă decedează creditorul, iar un moștenitor primește o parte din creanță, acesta nu
poate să restituie bunul dat în gaj până nu au fost plătiți ceilalți moștenitori. Gajul este indivizibil
și sub aspect activ, și sub aspect pasiv.
Drepturile și obligațiile creditorului gajist
Întrucât dreptul de gaj este un drept real de garanție cu caracter mobiliar, conferă cele
două atribute, dreptul de urmărire și de preferință, în sens procedural și substanțial. În ce
privește urmărirea, în art. 2486 se precizează că creditorul gajist are o acțiune în restituirea
bunului de la orice persoană care îl deține, cu excepția cazurilor în care deținătorul ar putea
invoca dobândirea bunului imobil prin posesia de bună-credință și a cazului în care bunul a fost
preluat de un creditor care are o ipotecă mobiliară sau a fost preluat în cadrul unei proceduri de
executare silită.
Cât privește preferința, va fi executată în cadrul procedurii de executare a gajului.
Până la stingerea gajului, creditorul gajist nu are calitatea de posesor, ci pe aceea de
detentor precar.
2487 – pe durata gajului, creditorul are doar drepturile unui administrator în cazul
administrării simple (conform art. 795-799).
Fiind un detentor precar, creditorul gajist nu poate să culeagă fructele bunului. Astfel,
fructele industriale și cele naturale trebuie restituite debitorului. Fructele civile nu sunt nici
culese, nici restituite, ci pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor pe care le face creditorul cu
bunul și pentru plata creanței, stingându-se mai întâi dobânzile, apoi capitalul. Este posibil ca
creditorul gajist să închirireze bunul, dar nu în nume propriu, ci pentru debitor. Fructele civile le
va putea folosi pentru acoperirea propriei creanțe. Dacă nu-și poate acoperi cheltuielile pe
această cale, creditorul gajist beneficiază de un drept de retenție asupra bunului, suplimentar
dreptului de gaj.
75
2491-2492 – chiar și atunci când s-a stins gajul, dacă creditorul are și o creanță distinctă
privind cheltuielile, dreptul de retenție îl va îndreptăți să nu restituie bunul până când nu îi sunt
acoperite cheltuielile.
Creditorul are datoria să conserve bunul și toate celelalte datorii ale administratorului
simplu. Dacă din culpa sa bunul a pierit/a fost deteriorat, va fi obligat la despăgubiri. Dacă bunul
piere din cauză de forță majoră, nu va fi obligat la despăgubiri (2490).
5. IPOTECA
Este un drept real de garanție care se constituie, în condițiile Codului civil, atât asupra
bunurilor imobile, cât și asupra celor mobile. Are două trăsături: accesorie și indivizibilă.
2354 – are caracter accesoriu în raport cu obligația garantată, care vizează toate
elementele obligației principale.
Este indivizibilă. Chiar dacă obligația garantată este divizibilă sau dacă obiectul ipotecii
este divizibil, ipoteca profită în întregime creanței garantate și apasă în întregime asupra bunului
dat în garanție. Deci, nu s-ar putea pretinde ca ipoteca să fie executată numai pe o cotă-parte din
drept sau să apese numai asupra unei cote-părți din bun.
Dreptul de ipotecă se bucură de prerogativa urmării și a preferinței sub ambele aspecte,
procedural și substanțial (2354). Asupra aceluiași bun pot fi instituite mai multe drepturi de
ipotecă, în favoarea unor creditori diferiți. Principiul egalității creditorilor în a doua sa înfățișare
ar presupune ca toți creditorii ipotecari să fie satisfăcuți fie proporțional, fie în totalitate. Dacă
ipotecile au ranguri diferite, principiul egalității este înlăturat și vor fi satisfăcuți mai întâi
creditorii care au un rang superior.
În legătură cu dreptul de preferință, este pusă în lumină natura juridică a dreptului de
ipotecă, valabilă și pentru dreptul de gaj. Dreptul de ipotecă, la fel ca cel de gaj, este un drept
real de garanție. Obiectul acestei garanții este bunul sau valoarea bunului? În realitate, obiectul
dreptului real de garanție nu este bunul în materialitatea lui, ci valoarea economică a acelui bun.
Pentru a putea fi opozabilă, ipoteca trebuie să fie înscrisă în registrele de publicitate.
(ipoteca imobiliară – Cartea funciară, ipoteca mobiliară – Arhiva electronică). În funcție de
momentul înscrierii, dobândește un anumit rang.
Sunt situații în care, deși nu este vorba de o ipotecă propriu-zisă, anumite operații juridice
sunt asimilate ipotecii (2347).
În ceea ce privește izvoarele ipotecii, distingem între ipoteca legală și ipoteca
convențională.
Obiectul ipotecii
2350 – bunurile mobile, imobile. Aceste bunuri pot fi corporale sau incorporale, pot să fie
individual determinate sau determinabile, ori universalități (universalități de fapt, o masă
patrimonială în măsura în care poate fi apropriată). Sunt excluse de la ipotecă bunurile
inalienabile sau insesizabile (2351).
Întinderea ipotecii
2352-2357 – configurează întinderea în ipoteze speciale. Ipoteca asupra nudei proprietăți
va apăsa asupra întregului drept de proprietate. Dacă este vorba de drepturi reale pe cote-părți,
iar ipoteca a fost constituită numai pe o cotă-parte, în urma partajului trebuie distins în funcție de
soluțiile partajului.
2355 – în urma accesiunii, dacă unul dintre bunurile care se uesc forma obiectul ipotecii,
dreptul de ipotecă care greva un bun intrat în accesiune se întinde asupra întregului bun.
76
2356 – dacă bunurile mobile sunt accesorii, chiar dacă și-au pierdut individualitatea, vor
forma obiectul ipotecii asupra bunului imobil.
2357 – ipoteca asupra unei universalități de bunuri.
77
Curs XV – 23.05.2012
Cesiunea ipotecii
Numai prin natura ei ipoteca este accesorie. Caracterul accesoriu nu ține de esența
dreptului de ipotecă. Deci, devine astfel posibilă cesiunea ipotecii. Consecința este că dreptul de
ipotecă constituie o valoare care poate fi negociată pe piață. Din punctul de vedere economic se
deschide calea pentru crearea unei piețe a ipotecilor cu consecințe benefice, mai ales în domeniul
imobiliar.
2358 – se reglementează cesiunea ipotecii. Dreptul de ipotecă înțeles ca drept real, deși
este accesoriu creanței pe care o garantează ipoteca, se poate desprinde de creanța garantată.
Deși, de regulă ipoteca se transmite odată cu creanța garantată în cadrul cesiunii de creanță, se
poate realiza cesiunea ipotecii separat de dreptul de creanță garantat. Prin cesiune, ipoteca va
garanta un alt drept de creanță (ex: creditorul a cărui creanță este garantată de ipotecă, creditor
care își transmite ipoteca către un alt creditor a cărui creanță va deveni astfel garantată).
Este posibilă și cesiunea rangului ipotecii (ex: există mai mulți creditori ipotecari ale
căror creanțe sunt garantate prin ipoteci de ranguri diferite asupra aceluiași bun; astfel, apare
interesul cedării rangului ipotecii, astfel încât creditorii ipotecari cu un rang inferior să urce în
ierarhia creditorilor ipotecari). Cesiunea este condiționată de determinarea prin actul constitutiv
al ipotecii a sumei garantate. Dacă este vorba de o obligație care are alt obiect decât o sumă de
bani, cesiuneanu este posibilă. Întotdeauna creanța trebuie să fie lichidă în sens strict (suma este
determinată, nu doar determinabilă).
Forma cesiunii ipotecii – se aplică principiul simetriei. Dacă ipoteca poartă asupra unui
imobil, cesiunea trebuie făcută în formă autentică și să fie înscrisă în cartea funciară (pentru
opozabilitate – art. 56 din Legea de punere în aplicare a C. civ). Toate drepturile reale, inclusiv
cele accesorii se înscriu în cartea funciară pentru asigurarea opozabilității față de terți, caracterul
constitutiv fiind amânat până la finalizarea lucrărilor de cadastru în fiecare unitate administrativteritorială.
Dacă este vorba de o ipotecă mobiliară, cesiunea trebuie încheiată în formă scrisă.
Indiferent de natura ipotecii, cesiunea trebuie adusă la cunoștința debitorului.
Efectele ipotecii față de terți (2360-2364)
Decurg, în primul rând, din prerogativa urmăririi pe care o conferă dreptul de ipotecă atât
sub aspect procedural, cât și sub aspect substanțial. Prior tempore potior iure – creditorului
ipotecar îi vor putea fi opuse numai drepturile reale constituite după înscrierea ipotecii sale.
2361 – când bunul ipotecat este transmis către un terț dobânditor
2363 – regresul dobânditorului împotriva celui care trebuia să plătească datoria
(subrogație personală în drepturile creditorului plătit).
2364 – dacă, pe lângă acțiunile reale întemeiate pe dreptul de ipotecă, creditorul avea și
acțiuni personale, aceste acțiuni personale se conservă.
Regula este caracterul convențional al ipotecii (de regulă, dreptul de ipotecă se naște
dintr-un contract convențional).
În cazul ipotecii legale nu mai este nevoie de un acord de voință între constituitor și
creditorul ipotecar.
5.1. IPOTECA LEGALĂ
2386
 se asimilează raporturile născute dintr-o promisiune de vânzare-cumpărare cu cele
născute dintr-o vânzare-cumpărate (este nevoie ca imobilul să fie deja înscris în Cartea
funciară). Dreptul de ipotecă garantează creanța care are ca obiect sumele plătite pe
temeiul promisiunii;
78
 legiuitorul îi acordă împrumutătorului un drept de ipotecă legală, cu condiția ca suma
împrumutată să fi fost destinată achiziționării unui imobil (trebuie să se fi încheiat
contractul de dobândire a imobilului). Deci, este necesar ca împrumutul să fi fost efectiv
folosit. Dobânditorul va avea imobilul grevat de dreptul de ipotecă până când va restitui
împrumutul;
 ipoteza este aceea a unui contract de întreținere (creditorul întreținerii va avea un drept de
ipotecă asupra imobilului transmis și va garanta echivalentul întreținerii). Obligația de
întreținere se transformă în rentă, care va fi garantată cu ipoteca (important este ca
dreptul de proprietate să se înscrie în cartea funciară odată cu ipoteca). Excepție de la
caracterul determinat al creanței ipotecate – ipoteca se înscrie, cu anticipație, pentru un
cuantum nedeterminat al ipotecii;
 pentru antreprenori și arhitecți – ipoteca nu garantează valoarea imobibilului, ci numai
sporul de valoare adus imobilului;
5.2. IPOTECA CONVENȚIONALĂ
Condițiile ipotecii
Trebuie să îndeplinească toate cerințele de validitate din materia contractului. În ce
privește constituitorul, se cere ca el să fie titularul dreptului ce urmează să fie ipotecat. De
asemenea, trebuie să fie vorba de o persoană capabilă de a dispune de dreptul respectiv (2365).
Constituitorul poate fi chiar debitorul obligației garantate sau o terță persoană (cauțiunea
reală).
Obiectul ipotecii
Dacă dreptul care formează obiectul ipotecii este afectat de o condiție sau este anulabil și
ipoteca va fi afectată de aceeași modalitate.
Poate să fie un bun individual determinat sau o universalitate.
2368 – dacă este vorba de alte situații, nu se poate constitui prin convenție o ipotecă
asupra unei universalități.
Cât privește obligația care este garantată, există mai multe cerințe (2369 – 2372):
 în principiu, ipoteca convențională poate garanta orice fel de obligații;
 dacă obligația garantată este o obligație viitoare, rangul nu se dobândește din momentul
nașterii obligației, ci chiar din momentul înscrierii ipotecii în registrul de publicitate (este
un rang constituit cu anticipație) – obligația se naște mai târziu, dar rangul preexistă
nașterii obligației;
2371 – ipoteza este aceea contractelor reale și a contractelor bancar (toate ipotezele prin
care o parte se obligă să predea o sumă de bani, chiar dacă este un simplu antecontract, dacă
părțile vor să stabilească o ipotecă o pot stabili). Dacă suma de bani nu se plătește, se
desființează ipoteca. Dacă se plătește parțial, se poate reduce ipoteca.
2372 – alin. (1) nulitate absolută, alin. (2) nulitate relativă.
2373 + 2376 – bunul ipotecat nu este indisponibilizat. Cel care are dreptul ipotecat poate
să-l înstrăineze. Chiar dacă s-ar prevedea în contractul de ipotecă o clauză prin care s-ar interzice
înstrăinarea bunului ipotecat, aceasta se consideră nescrisă.
2374 – îndatoririle celui care constituie ipoteca.
5.3. IPOTECA IMOBILIARĂ
Forma
Ipoteca imobiliară convențională trebuie să fie încheiată întotdeauna în formă autentică
(de către notarul public), sub sancțiunea nulității absolute. Nu se confundă autentificarea ipotecii
79
și modul de exprimare a voinței persoanei juridice prin care este împuternicită o persoană să
autentifice ipoteca. Ipoteca va fi încheiată în formă autentică, dar procesul de deliberare al
persoanei juridice trebuie să țină seama de regulile din actul constitutiv (2378).
Cât privește înscrierea în cartea funciară, deși este vorba de ipotecă imobiliară, înscrierea
este cerută numai pentru opozabilitatea față de terți (2377). Nu constituirea ipotecii, ci
opozabilitatea față de terți se realizează atunci când e vorba de o universalitate de bunuri imobile,
în măsura în care ipoteca a fost înscrisă în cartea funciară în legătură cu fiecare imobil în parte.
Obiectul ipotecii imobiliare (2379)
2379 (2) – deși este vorba de bunuri imobile, se urmează regulile de publicitate din
materia cărții funciare.Chiriile și arenzile sunt bunuri mobile.
Extinderea ipotecii se face când este vorba de ameliorațiuni, indiferent de momentul în
care sunt făcute (ulterior sau anterior ipotecii). Când este vorba de fructe, deși sunt accesorii ale
imobilului, ipoteca se extinde asupra fructelor naturale și industriale, cu condiția notării în cartea
funciară. Cât privește fructele civile, dreptul de ipotecă se extinde asupra lor de la data notării,
dar devine opozabil locatarilor din momentul în care li se comunică notarea.
2385 – este considerată nescrisă clauza prin care creditorul ipotecar ar fi autorizat să
posede imobilul ipotecat sau să-i culeagă fructele înainte de începerea executării (antihreză).
5.4. CONCURSUL ÎNTRE CREDITORII IPOTECARI
Se instituie mai multe tipuri de concurs: între ipoteci mobiliare, imobiliare și între ipoteci
mobiliare cu ipoteci imobiliare.
Concursul între ipoteci mobiliare și imobiliare (2422)
Concursul între ipoteci imobiliare
Ipoteza are în vedere două sau mai multe ipoteci înscrise în același imobil. Prioritatea
depinde de rangul ipotecii, care este dat de înscrierea în cartea funciară (nu este vorba de
înscrierea propriu-zisă, ci de cererea de înscriere în cartea funciară).
Concursul între ipoteci înscrise (mobiliare) și gaj (2423)
Apare aceeași soluție și atunci când creditorul gajist a preluat detenția bunului înainte de
înscrierea gajului.
5.5. STINGEREA IPOTECILOR (2428)
5.6. EXECUTAREA IPOTECII
Problema executării ipotecii se pune numai în momentul în care debitorul obligației
garantate nu plătește.
2430 – cerința principală este existența unui titlu executoriu. Creanța trebuie să fie certă,
lichidă, exigibilă.
Contractul de ipotecă încheiat cu respectarea prevederilor legale este titlu executoriu.
Creditorul nu va avea nevoie să pornească un proces pentru a obține un titlu executoriu.
Dacă ipoteca se naște din lege, va trebui obținut un titlu executoriu.
2432 + 2364 – creditorul ipotecar are la îndemână și acțiunea ipotecară și acțiunea
personală, în măsura în care aceasta este deja născută.
2433 – noțiune specială de pact comisoriu. În materia ipotecii, noțiunea de pact comisoriu
se referă la o clauză prin care, dacă debitorul nu plătește, creditorul poate prelua proprietatea
bunului în mod direct și fără formalitățile de executare (clauza se consideră nescrisă).
2478 – un creditor ipotecar nu are dreptul de opțiune între urmărirea bunurilor ipotecat și
urmărirea bunurilor neipotecate. Trebuie să urmărească mai întâi bunurile ipotecate, iar dacă
acestea nu sunt suficiente poate să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului. Dacă
80
este vorba de o cauțiune reală, va trebui să urmărească bunul din patrimoniul constituitorului,
apoi bunurile din patrimoniul debitorului.