marți, 10 decembrie 2013

Succesiuni - titlul 1

1
SUCCESIUNI ŞI LIBERALITĂŢI
TITLUL I
REGULI GENERALE PRIVITOARE LA MOŞTENIRE
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE
Secţiunea I
Precizări terminologice
1. Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai
multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezultă că regulile care guvernează
moştenirea se pot aplica numai în cazul morţii unei persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei
persoane juridice.
În locul noţiunii de „moştenire” se utilizează şi noţiunea de „succesiune”. În acest sens, Noul Cod civil
prevede, de exemplu, că „Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilităţii.” (art.627 alin.5). Termenul „succesiune” îl regăsim şi în cuprinsul art. 806 şi art. 2.636
NCC.
2. Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte şi de cuius, abreviere din
formula dreptului roman “is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moştenire /bunuri/ este
vorba). În acest sens se vorbeşte, de exemplu, de moartea lui de cuius1, fiind oarecum impropriu să se
vorbească de moartea defunctului. Se mai utilizează, uneori, şi termenul de autor (de exemplu, autorul
comun al comoştenitorilor), iar în cazul moştenirii testamentare, de testator.
3. Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc „moştenitori” sau „succesori”.
În cazul moştenirii testamentare dobânditorul se numeşte, de regulă, „legatar”.
4. Noţiunea de masă succesorală. În cadrul dreptului de moştenire, noţiunea de moştenire sau
succesiune se întrebuinţează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, dar şi pentru desemnarea a însuşi patrimoniului
transmis din cauza de moarte, deci în sens de masa succesorală2. În acest sens, se vorbeşte de moştenirea
(succesiunea) lăsată de defunct, de moştenirea dobândită de moştenitori, de moştenirea sau succesiunea
vacantă (hereditas iacens3), adică fără stăpân (hereditas caduca4) etc.
5. Noţiunea de succesiune. O precizare se mai impune în legătură cu noţiunea de „succesiune”. În
cadrul dreptului civil această noţiune se întrebuinţează şi într-un sens mai larg, desemnând orice
transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauza de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu
universal sau cu titlu particular. În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al
vânzătorului (iar vânzătorul autor al cumpărătorului). Prin urmare, noţiunea de „succesiune” (şi succesor)
numai în sensul restrâns al cuvântului - transmisiune pentru cauză de moarte - este echivalent al noţiunii de
moştenire (moştenitor). Astfel fiind, considerăm că este mai indicată folosirea noţiunii de “moştenire”,
această tendinţă putând fi observată şi în domeniul legislativ. De exemplu, art. 46 din Constituţia României
(revizuită în anul 2003) prevede că „Dreptul de moştenire este garantat”, Legea fondului funciar nr.18/1991
foloseşte în mod constant noţiunea de „moştenire” etc.
1 Gen.sg. de la quis, se foloseşte numai la singular.
2 Masa succesorală trebuie să fie stabilită fără adăugirile şi îmbunătăţirile aduse de moştenitor bunurilor rămase de
la defunct (TS, s.civ., dec.nr.1593/1979, în CD, 1979, p.124-125), eventualele modificări ulterioare neavând nicio
influenţă (TJ Hunedoara, dec.civ. nr.1272/1977, în RRD nr.7/1978, p.49; TJ Cluj, dec.civ. nr.1196/1988, în RRD nr.5,
1989, p.66). Tot astfel, despăgubirile acordate sau pretinse pentru moartea prin accident a unei persoane nu fac parte
din masa succesorală lăsată (TJ Tulcea, dec.civ. nr.276/1977, RRD nr.12, 1977, p.47), persoanele păgubite putând
valorifica dreptul la despăgubiri potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, inclusiv competenţa
teritorială a instanţelor judecătoreşti.
3 Vb.lat. iaceo - a zăcea.
4 Adj. lat. caducus - fără stăpân.
2
Este însă evident, că noţiunea de „succesiune” (succesor), utilizată totuşi în domeniul dreptului de
moştenire, are un înţeles restrâns, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauză de moarte, iar noţiunea
de „succesori” la succesori în drepturi mortis causa, indiferent că sunt moştenitori legali sau testamentari, cu
vocaţie universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Secţiunea a II-a
Felurile moştenirii
6. Enumerare. Conform art.955 alin. 1 NCC „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire
legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.” Prin urmare, în funcţie
de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moştenirea poate fi
legală sau testamentară.
7. Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii
- la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul şi în măsura în care
defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voinţă
nu poate produce efecte, în total sau în parte.
Precizăm că moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu
cuprinde dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziţii, de exemplu,
cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire a unor
rude etc. În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moştenitor rezervatar, el va culege rezerva ca
moştenitor legal, tot aşa cum şi ceilalţi moştenitori - care beneficiază de dezmoştenire - vor culege
moştenirea în temeiul legii, deci ca moştenitori legali. Cu alte cuvinte, moştenirea este legală fiindcă
patrimoniul succesoral se transmite la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege5, moştenitorii
justificând această calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzătoare.
Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali, cu vocaţie la
întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, existând o pluralitate de moştenitori, ei
beneficiază numai de o fracţiune din moştenire. Rezerva se culege, în toate cazurile, cu titlu universal.
Moştenitorii legali nu pot avea vocaţie numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot
exista moştenitori legali cu titlu particular.
8. Moştenirea este testamentară în cazul şi în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în
temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament.
Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea - în tot sau în parte - se numesc legatari
(moştenitori testamentari). Legatarul poate fi: universal, deci cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de
defunct; cu titlu universal, cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală; cu titlu particular, cu vocaţie
numai la bunuri singulare, anume determinate.
9. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. În legătură cu cele două feluri ale moştenirii
prevăzute de art. 955 NCC, trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moştenirea legală
poate coexista cu cea testamentară. În acest sens, art. 955 alin. 2 NCC prevede că „O parte din patrimoniul
defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală.”
Aşadar, în dreptul nostru se admite - iar dacă există moştenitori rezervatari, chiar se impune - coexistenţa
moştenirii legale cu cea testamentară6.
Astfel, dacă testatorul a făcut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite
potrivit legii moştenitorilor legali, numai că aceştia vor fi obligaţi faţă de legatarii cu titlu particular să
execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest
drept va fi dobândit de legatar direct de la defunct şi deci nu va trece asupra moştenitorilor legali (care culeg
restul patrimoniului succesoral).
5 În cazul împărţelii de ascendent (art. 1.160-1.163 NCC) moştenitorii între care operează această împărţeală vin la
moştenire în temeiul legii, chiar dacă cotele rezultând din această împărţeală nu ar coincide întocmai cu cotele
determinate de lege, fiind însă respectată rezerva succesorală a fiecăruia dintre ei (art.1.163NCC). Dar nu intrăm în
amănunte, problema urmând a fi analizată în legătură cu împărţeala moştenirii.
6 Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.53. Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii
testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest - nimeni nu poate muri în parte cu
testament, în parte fără testament).
3
Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează întregul
patrimoniu succesoral (de exemplu, două legate pentru câte 1/3 din moştenire), devoluţiunea moştenirii va fi
testamentară în limitele legatului sau legatelor şi legală pentru rest.
În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulţi legatari cu titlu universal, astfel încât
aceste legate epuizează întreaga moştenire (şi bineînţeles, nu sunt ineficace), sau dacă testatorul a instituit
unul sau mai mulţi legatari universali, devoluţiunea moştenirii va fi numai testamentară.
În toate cazurile însă, dacă există moştenitori rezervatari - care beneficiază de o parte din moştenire
chiar şi împotriva voinţei liberale a testatorului - şi prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei lor, ei vor
dobândi, potrivit legii, partea din moştenire corespunzătoare rezervei şi numai pentru rest devoluţiunea
succesorală va fi testamentară.
Rezultă că moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă nu există moştenitori rezervatari
şi testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali sau doi ori mai mulţi legatari cu titlu universal
care, împreună (cumulativ), au vocaţie la întreaga moştenire.
9.1. Coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar. Coexistenţa moştenirii testamentare
cu aceea legală fiind unanim admisă, se pune întrebarea, dacă o persoană poate să culeagă o anume parte din
moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal, deci să se cumuleze cele două
calităţi în aceeaşi persoană ?
În principiu, pentru motivele arătate, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu,
dacă există mai mulţi legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane pentru câte 1/4 din moştenire fiecare),
iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca moştenire
legală de către legatarul care are şi o asemenea vocaţie, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soţ
supravieţuitor (fireşte, numai dacă această soluţie nu contravine dispoziţiilor testamentare).
Este însă posibil ca persoana chemată la moştenire de lege şi, totodată, gratificată prin testament să
opteze diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat, adică să o accepte pe prima şi să renunţe la legat ori
invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moştenitorul legal nu poate renunţa la legat pentru a
moşteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea şi semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale, caz în
care moştenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în
favoarea sa (rezervă care se dobândeşte întotdeauna în calitate de moştenitor legal)7.
10. Noţiunea de moştenire ab intestat. În sfârşit, încă o precizare terminologică. În literatura de
specialitate în locul noţiunii de moştenire legală, uneori8 se foloseşte noţiunea (din dreptul roman) de
moştenire sau succesiune ab intestat.
Folosind această noţiune - care are avantajul de a preciza că regulile devoluţiunii legale se aplică
întocmai numai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intestato mori) - trebuie totuşi să avem în
vedere că folosirea ei este pur convenţională, fără semnificaţia din dreptul roman, în acest din urmă sens ea
fiind, de fapt, improprie în dreptul nostru.
În dreptul roman succesiunea testamentară era regula9, din care cauză cea legală se definea prin
raportare la absenţa testamentului, adică la ipoteza persoanei decedate fără a face un testament (intestat) sau
care a făcut unul neconform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). Pe de altă parte, în
dreptul roman testamentul trebuia - sub sancţiunea nulităţii - să cuprindă instituirea eredelui, potrivit regulii
heres est caput et fundamentum totius testamenti10.
7 Potrivit art.1102 alin.2 NCC „ Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea
în oricare dintre aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să
diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar.”
8 Vezi, de ex., D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol.II, Bucureşti, 1926, p.16 şi urm.; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.364 şi urm.; M.Eliescu, op.cit., I, p.20, 148. În literatura de
specialitate franceză se foloseşte, cu precădere, noţiunea de succesiune ab intestat.
9 După cum s-a observat, a muri intestat era considerată o dezonoare (D.Alexandresco, op.cit., p.19; Henri şi Léon
Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963, p.535, nr.663; în continuare Mazeaud, op.cit.),
romanii având o adevărată manie de a face testamente (C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea
Bucureşti, 1973, p.202).
10 Instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului şi să premeargă legatele şi orice alte
dispoziţii, iar valabilitatea oricărui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui (fundamentum). Vezi V.
Hanga, M.Jacotă, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984, p.240; E. Molcuţ, D. Oancea,
Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p.141.
4
În dreptul nostru moştenirea legală este regula11, ea putând fi însă înlăturată - în tot sau în parte - prin
testamentul lăsat de de cuius. De altfel, modul în care este redactat art. 955 alin.1 NCC12 scoate în evidenţă
faptul că moştenirea legală este regula, iar moştenirea testamentară reprezintă excepţia. Pe de altă parte, prin
testament nu se pot institui moştenitori (în concepţia codului heredes gignuntur non scribuntur13), ci numai
legatari, care însă pot dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar şi cu vocaţie universală
sau cu titlul universal, asemănător moştenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moştenitori
(testamentari).
CAPITOLUL II
CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMITERII MOŞTENIRII
11. Enumerare. După cum rezultă din definiţia dată moştenirii - transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă - ea are anumite particularităţi care o
deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor, cunoscute dreptului civil.
Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moştenirea este o transmisiune pentru cauză
de moarte şi, fiindcă se referă la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile şi obligaţiile ei privite
izolat, această transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, deşi patrimoniul unei persoane fizice
este divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, în cadrul transmisiunii moştenirii el este privit ca
fiind, în principiu, unitar (putându-se transmite după aceleaşi norme juridice) şi indivizibil.
12. Transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa) întrucât se
produce numai în urma şi prin efectul morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate a unei persoane
fizice (viventis hereditas non datur). Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de
transmisiune între vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei
persoane juridice, chiar dacă în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o transmisiune
universală sau cu titlu universal, încetarea existenţei persoanelor juridice (şi efectele ei) fiind reglementată
prin norme speciale (de exemplu, art. 244 şi urm. NCC, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Legea
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei).
Precizăm însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile
şi persoanelor juridice ori statului (sau, după caz, comunei, oraşului sau municipiului)14, în cazurile şi în
măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul
persoanei fizice decedate.
13. Transmiterea moştenirii este o transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul
persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi
evaluate în bani şi care au aparţinut defunctului15.
Drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moştenire. Tot astfel nu se
transmit prin moştenire:
11 Moştenirea legală este „după spiritul Codului civil, modul de transmisiune cel mai natural al patrimoniului unui
defunct”. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.364. Caracterul de excepţie al moştenirii
testamentare se subliniază şi în alte sisteme de drept. Vezi, de exemplu, pentru dreptul elveţian, J. Guinand, M.
Stettler, Droit civil II, Successions, Edit. Univ. Fribourg Suisse, 1999, p. 37-38.
12 „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a
dispus altfel prin testament.”
13 Gigno, gignere, genui, genitum = a naşte, a crea.
14 Potrivit art.963 alin.3 NCC, „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite
comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii.” Art. 553 alin.3 NCC prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului român.
15 Potrivit art. 31 alin. (1) NCC “Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care
include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.
Întrucât moştenitorii universali sau cu titlu universal „preiau patrimoniul aceluia pe care îl moştenesc, aşa cum
acesta a existat în momentul deschiderii succesiunii, cu drepturile şi obligaţiile respective”, ei sunt obligaţi să
respecte şi puterea lucrului judecat, în sensul că nu mai pot „repune în discuţie, printr-o altă acţiune, un drept care a
fost recunoscut persoanei pe care ei o moştenesc sau care nu a mai existat în patrimoniul acesteia, ei fiind obligaţi să
respecte o atare hotărâre”. (TS, s.civ., dec.nr.400/1984, în CD, 1984, p.132-133).
5
􀂃 drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt contractate
ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, o creanţă de întreţinere
sau de rentă viageră, dreptul de folosinţă locativă, dreptul la pensie) ori din alte cauze (de exemplu,
moartea celui care lasă moştenirea a operat ca o condiţie rezolutorie - a se vedea întoarcerea convenţională
prevăzută de art. 1.016 NCC - sau ca un termen incert extinctiv) şi
􀂃 obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, obligaţia de întreţinere
prevăzută de lege în considerarea calităţii personale a defunctului16, nu şi obligaţia de întreţinere asumată
de de cuius printr-un contract de întreţinere) şi cele născute din contracte încheiate intuitu personae (de
exemplu, obligaţiile antreprenorului - art.1.871 alin. 1 NCC)17.
Prin caracterul universal al transmisiunii moştenirii se explică deosebirile faţă de transmisiunile prin
acte între vii.
a) Astfel, transmisiunea prin acte între vii, în sistemul dreptului nostru civil, nu poate avea ca obiect
obligaţii, ci numai drepturi, Codul civil necunoscând cesiunea de datorie, privită ca o operaţiune prin care
un debitor transmite obligaţia sa unui alt debitor fără acordul creditorului. Totuşi, este de remarcat faptul că
în Noul Cod civil a fost reglementată instituţia intitulată „preluarea datoriei”, dar pentru preluarea datoriei
este absolut necesar acordul creditorului (art. 1.599 şi urm. NCC). În schimb, în cadrul transmisiunii
succesorale trec asupra moştenitorilor legali sau legatarilor universali sau cu titlu universal nu numai
drepturile, dar şi obligaţiile defunctului, fără acordul creditorului, fiindcă această transmisiune are ca
obiect nu drepturi şi obligaţii privite izolat (ut singuli), ci patrimoniul defunctului ca universalitate juridică,
iar, în acest cadru, drepturile defunctului nu pot fi despărţite de obligaţiile pe care le-a avut.
b) Pe de altă parte, în dreptul nostru, transmisiunea prin acte între vii nu poate avea ca obiect un
patrimoniu. Din acest motiv, cât timp titularul trăieşte patrimoniul lui nu poate fi transmis asupra altei
persoane, actele încheiate de titular putând avea ca obiect numai drepturi privite izolat. În schimb, după
moarte, încetând personalitatea titularului, devine posibilă, şi chiar necesară, transmiterea patrimoniului
defunctului asupra unei sau unor persoane în fiinţă.
Precizăm că, dacă un moştenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale
(art.1747-1754 NCC), contractul va avea ca obiect dreptul de moştenire privit izolat (ut singuli), deşi acest
drept poartă asupra unei universalităţi (dacă există un singur moştenitor legal sau legatar) sau asupra unei
cote-părţi indivize asupra universalităţii (dacă sunt mai mulţi moştenitori legali ori legatari). Deci obiectul
înstrăinării nu este patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu, dar individualizat
prin raportare la dreptul de moştenire al vânzătorului privit izolat. Şi fiindcă această înstrăinare are ca
obiect o universalitate sau o cotă-parte indiviză asupra universalităţii, legatarul cu titlu particular nu poate
fi vânzătorul unui drept succesoral (ci numai al dreptului - real sau de creanţă - care formează obiectul
legatului cu titlu particular).
Deoarece obiectul înstrăinării este o universalitate, ea implică o transmisiune nu numai de drepturi, dar
şi de obligaţii, fără a fi necesar acordul creditorului moştenirii. Este o derogare de la regula potrivit căreia
transmisiunile între vii pot avea ca obiect obligaţii, dar numai dacă se obţine acordul creditorului. Însă
transmisiunea datoriilor va fi producătoare de efecte numai între părţile contractante, nu şi faţă de terţi.
Creditorii moştenirii vor putea urmări pentru realizarea creanţelor lor pe vânzător (moştenitor) - art. 1.757
NCC. Este o consecinţă ce decurge din nerecunoaşterea de către Noul Cod civil a cesiunii de datorie.
c) Transmisiunea moştenirii se deosebeşte de transmisiunea prin acte între vii şi prin faptul că
drepturile dobândite de succesorii în drepturi mortis causa sunt opozabile terţilor fără îndeplinirea formalităţilor
prevăzute de lege pentru transmisiunile prin acte între vii. Astfel, drepturile reale dobândite sunt
opozabile terţilor independent de efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară18.
16 Avem în vedere obligaţia legală de întreţinere reglementată de art. 513 şi urm. NCC. Potrivit art. 514
NCC, obligaţia de întreţinere are caracter personal şi se stinge prin moartea debitorului obligaţiei de întreţinere,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Pentru o situaţie în care obligaţia legală de întreţinere se transmite
moştenitoriulor, vz. art.518 NCC.
17 Potrivit art. 1871 alin.1 NCC „În cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa,
incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează dacă a fost încheiat în considerarea
aptitudinilor personale ale antreprenorului.”
18 Potrivit art. 887NCC „(1) Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin
din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte
6
Iar pentru dobândirea creanţelor nu este necesară respectarea formalităţilor prevăzute de lege pentru
cesiunea de creanţe. Aceste deosebiri se explică tot prin caracterul universal al transmisiunii moştenirii,
adică prin faptul că drepturile nu sunt privite în mod izolat, ci ca părţi componente ale patrimoniului
defunctului. În schimb, în cazul vânzării unei moşteniri, pentru opozabilitatea faţă de terţi - în funcţie de
natura drepturilor dobândite (reale sau de creanţă) - este necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate,
fiindcă dreptul succesoral este privit izolat de patrimoniul vânzătorului, acest patrimoniu neformând
obiectul contractului19.
În sfârşit, precizăm că principiul universalităţii transmisiunii succesorale operează nu numai atunci
când moştenitorul sau moştenitorii au vocaţie universală (moştenitori legali sau legatari universali), dar şi
atunci când ei au numai o vocaţie cu titlu universal. Mai mult decât atât, în cazul în care nu există
moştenitori legali rezervatari, este posibil ca întreaga moştenire să fie culeasă de legatarii cu titlu universal.
De exemplu, doi legatari cu vocaţie la câte o jumătate din moştenire (deci cu titlu universal). Şi în acest caz
transmisiunea este universală, în sensul că moştenirea lăsată de defunct se transmite la succesori, ca
universalitate juridică şi, în ultimă instanţă, ea trebuie să fie, în integralitatea ei, dobândită de moştenitori.
14. Transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară, în sensul că moştenirea, în întregul ei,
deci toate drepturile şi obligaţiile defunctului, se transmite la moştenitorii legali sau legatari după aceleaşi
norme juridice, indiferent de natura şi/sau provenienţa ori originea bunurilor care o compun20. Caracterul
unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis şi al dreptului de proprietate, drept
care formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii21.
Precizăm că prin caracterul unitar al transmisiunii înţelegem transmiterea patrimoniului succesoral după
aceleaşi norme juridice - fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl compun, după natura lor
(drepturi reale sau drepturi de creanţă, mobile sau imobile etc.), după provenienţa lor (de exemplu, de pe
linie maternă sau paternă), după originea lor (moştenite sau achiziţionate) sau după modalităţile de care
sunt afectate (termen sau condiţie, proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie etc.) - iar nicidecum
unicitatea actului normativ.
Principiul unităţii transmisiunii succesorale, creat de jurisconsulţii romani (negat numai în orânduirea
feudală, mai ales în privinţa bunurilor nobiliare /fiefuri/ atribuite primului născut de sex bărbătesc -
privilegiul de masculinitate şi de primogenitură), guvernează şi dreptul nostru succesoral22.
14.1. Pentru considerente de ordin social-economic şi de echitate, principiul unităţii transmisiunii
succesorale cunoaşte însă în dreptul nostru şi unele excepţii23.
a) Astfel, dacă la moartea unui soţ, în lipsă de descendenţi, soţul supravieţuitor vine în concurs cu
ascendenţii şi/sau colateralii defunctului, el moşteneşte - în afară de partea sa succesorală şi fără a suporta
în privinţa acestor bunuri concursul comoştenitorilor - mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 NCC).
Prin urmare, în privinţa mobilierului şi obiectelor de uz casnic, în ipoteza arătată, se aplică o
reglementare specială, derogatorie de la regulile generale ale devoluţiunii succesorale legale. Înseamnă că
legiuitorul a înlăturat, pentru o parte din bunurile lăsate de defunct, principiul unităţii transmisiunii
succesorale.
cazuri expres prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în
prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de
bună-credinţă. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune
de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.” Vezi şi TS, s. civ., dec. nr. 69/1975, în care se
precizează că cererea de ieşire din indiviziune a unui moştenitor nu reprezintă un act de dispoziţie care să necesite
intabularea prealabilă (în CD, 1975, p.132-135). Transmisiunile prin moştenire nu sunt supuse publicităţii, fără a
deosebi după cum acestea sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
19 Art. 1753 NCC prevede: „ (1) Cumpărătorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra imobilelor
cuprinse în moştenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară. (2) El nu poate opune terţelor persoane
dobândirea altor drepturi cuprinse în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile cerute de lege pentru a face
opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.”
20 Vezi M.Eliescu, op.cit, I, p.51.
21 Vz. C.Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed.
Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.108.
22 Pentru amănunte vezi M. Eliescu, op. cit., I, p. 51.
23 Derogările vizează natura bunurilor.
7
b) Derogări de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale sunt prevăzute şi în domeniul dreptului
muncii în privinţa salariului, a indemnizaţiei de concediu şi a pensiei neîncasate de defunct.
b.1) Astfel, potrivit art.167 alin. 2 din Codul muncii, „În caz de deces al salariatului, drepturile
salariale datorate până la data decesului sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai
defunctului sau părinţilor acestuia. Dacă nu există niciuna dintre aceste categorii de persoane, drepturile
salariale sunt plătite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun.”
Rezultă că în privinţa salariului neîncasat de către persoana decedată nu se aplică principiul unităţii
moştenirii, legea specială stabilind mai multe derogări de la dreptul comun:
(i) soţul supravieţuitor, copiii majori sau părinţii defunctului beneficiază de aceste drepturi în altă ordine
decât cele prevăzute în dreptul comun;
(ii) soţul supravieţuitor, copiii majori sau părinţii defunctului beneficiază de aceste drepturi independent
de calitatea lor de moştenitori (de exemplu, chiar dacă renunţă la moştenirea defunctului);
(iii) pentru încasarea drepturilor băneşti salariale soţul supravieţuitor, copiii majori sau părinţii
defunctului nu trebuie să prezinte certificatul de moştenitor. În schimb, ceilalţi “moştenitori” - care pot fi
moştenitori legali24 sau testamentari (legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) - trebuie
să probeze calitatea lor de moştenitori, nefiind suficientă dovada rudeniei nici măcar în cazul moştenitorilor
legali.
b.2) Întrucât Codul muncii nu prevede dispoziţii referitoare la încasarea indemnizaţiei (compensaţiei
în bani) cuvenite salariatului decedat pentru concediul neefectuat (art.146 alin.4 din Codul muncii),
considerăm că se aplică dispoziţiile corespunzătoare din Codul muncii privitoare la salariul neîncasat,
indemnizaţia de concediu având natura juridică a salariului.
b.3) În sfârşit, potrivit art. 120 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, „(1)
Sumele neîncasate de către pensionar, reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul şi/sau, după
caz, drepturi restante de pensie, cuvenite şi neîncasate până la deces, se plătesc soţului supravieţuitor,
copiilor, părinţilor sau, în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun. (2) Sumele
prevăzute la alin. (1) pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.”
În concluzie, salariul, compensaţia în bani a concediului neefectuat ori pensia neîncasată formează mase
distincte de bunuri şi se atribuie în caz de deces după reguli diferite faţă de cele prevăzute în dreptul
comun.
c) Potrivit art.44 alin.2 teza a II-a din Constituţie, „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul
de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Din formularea textului rezultă că vizează orice „dobândire”, deci nu numai prin acte între vii, ci şi prin
moştenire (mortis causa). Rezultă că moştenitorul testamentar, dacă nu are cetăţenia română (şi indiferent
dacă are domiciliul în ţară sau în străinătate), nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenului care
face parte din moştenire decât în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din
alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică. Avându-se în vedere dispoziţia constituţională menţionată mai sus, a fost adoptată Legea
nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini
şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine.
Considerăm însă că moştenitorul testamentar străin sau apatrid (care nu poate dobândi dreptul de
proprietate asupra terenului în condiţiile legii speciale şi nici în temeiul unor tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate) poate beneficia de echivalentul valoric al terenului (în bani
sau alte bunuri), iar în cazul construcţiilor de dreptul de superficie asupra construcţiei dobândite prin
moştenire (dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului). Dispoziţia
constituţională interzice numai dobândirea dreptului de proprietate asupra „terenului”, privit în
materialitatea lui.
14.2. În sfârşit, urmează să facem unele precizări referitoare la ipoteze care nu constituie excepţii de
la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
24 Aceşti „alţi moştenitori” (legali), nefiind moştenitori rezervatari, pot fi exheredaţi de defunct, caz în care nu mai
pot dovedi calitatea lor de moştenitori.
8
a) Potrivit art. 2.230 NCC, în materia asigurărilor facultative de persoane, „Indemnizaţia de
asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului,
dacă nu a fost desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare intră în masa succesorală, revenind
moştenitorilor asiguratului.” Cât priveşte împărţirea indemnizaţiei de asigurare, legea (art. 2.232 NCC)
prevede că „Atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, indemnizaţia de asigurare se împarte în
mod egal între aceştia, dacă nu s-a stipulat altfel.”
În privinţa repartizării indemnizaţiei de asigurare, ea se face în mod egal numai în cazul „beneficiarilor
desemnaţi”. Înseamnă că în cazul moştenitorilor, repartizarea între ei a indemnizaţiei de asigurare se face
potrivit regulilor devoluţiunii succesorale legale sau testamentare, deci nu derogă de la caracterul unitar al
transmisiunii succesorale. De exemplu, dacă defunctul a lăsat ca moştenitori legali soţul supravieţuitor şi
un copil, aceştia vor împărţi indemnizaţia de asigurare nu în mod egal, ci 1/4 soţul supravieţuitor şi 3/4
copilul, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii. Dacă defunctul a lăsat testament, se vor aplica
regulile devoluţiunii testamentare.
Considerăm că nu suntem în prezenţa unei excepţii de la caracterul unitar al moştenirii şi pentru faptul
că indemnizaţia de asigurare nu provine din patrimoniul asiguratului, fiind formată în afară de patrimoniul
defunctului, deci în afară de moştenire25, motiv pentru care „Creditorii asiguratului nu au dreptul să
urmărească indemnizaţia de asigurare cuvenită beneficiarilor asigurării sau moştenitorilor asiguratului,
după caz.”(art.2.236 alin. 2 NCC). Pe de altă parte, în această materie, moştenitorii asiguratului culeg
indemnizaţia de asigurare nu în calitate de moştenitori, ci în aceea de terţi beneficiari26 (dintr-o stipulaţie
pentru altul) care se bucură de acţiune directă împotriva asigurătorului, din patrimoniul căruia dobândesc
suma asigurată. După cum s-a hotărât, „dreptul beneficiarilor asupra sumei asigurate rezultă din contract,
iar nu din calitatea de moştenitori ai asiguratului decedat, astfel că suma nu poate fi inclusă în masa
succesorală rămasă de pe urma acestuia”27.
Pentru identitate de motive suma asigurată nu este supusă nici reducţiunii, ca liberalitate excesivă, nici
raportului, ca donaţie indirectă28.
b) Alături de alţi autori29, considerăm că nu constituie o excepţie de la caracterul unitar al moştenirii
coexistenţa moştenirii testamentare cu cea legală30, indiferent că această coexistenţă a fost voită de testator
(a dispus prin testament numai de o parte din moştenire) sau se datorează ineficacităţii parţiale a legatelor
(nulitate, caducitate, revocare judecătorească) ori reducţiunii liberalităţilor excesive.
15. Transmiterea moştenirii este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunţarea la moştenire are
caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moştenire. Cu alte cuvinte, fiecare
moştenitor trebuie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale sau să renunţe la ea.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare, asupra
moştenitorilor şi explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili31,
precum şi în cazul nedemnităţii succesorale ori a ineficacităţii legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor
profita de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era înlăturată sau diminuată prin existenţa altor
moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză (neacceptat sau ineficace).
25 Vezi M.Eliescu, op.cit., II, p.23.
26 Indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor asiguratului nu în această calitate, ci în aceea de
beneficiari. TS, s.civ., dec.nr.1070/1983, în RRD nr.5, 1984, p.56.
27 TS, s.civ, dec.nr.1070/1983, cit.supra.
28 Reducţiunea sau raportul s-ar putea admite, cel mult, în privinţa primelor plătite din patrimoniul asiguratului,
cu condiţia dovedirii că ele constituie o donaţie indirectă. Vezi în acest sens TS, s.civ., dec.nr.427/1971, în
CD,1971, p.121.
29 M.Eliescu, op.cit., I, p.52-53; St. Cărpenaru, op. cit, p.381; J. Manoliu, St. Răuschi, op.cit., p.6; D. Chirică,
op.cit., p.8; E.Safta-Romano, op.cit., p.33.
30 Vezi supra nr.9.
31 Prin succesibil, potrivit art.1100 alin.2 NCC, se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru a putea moşteni - adică are capacitate şi vocaţie succesorală şi nu a săvârşit fapte care să atragă
sancţiunea nedemnităţii, respectiv revocarea judecătorească a legatelor şi nu a fost dezmoştenită, dar care nu şi-a
exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (adică nici n-au acceptat moştenirea, dar nici n-au renunţat la ea).
9
Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralităţii de moştenitori el se transmite în
această stare şi ea subzistă până la efectuarea partajului, afară numai dacă defunctul a făcut prin testament o
împărţeală de ascendent32.
a) Prin derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, creanţele şi datoriile
defunctului sunt, în ceea ce priveşte raporturile dintre moştenitori, pe de o parte, şi creditorii ori debitorii
defunctului, pe de altă parte, de drept împărţite între moştenitori din ziua deschiderii moştenirii, cu
excepţiile prevăzute de lege (art. 1.44233 şi art.1.46034 NCC).
b) O altă derogare de la principiul transmiterii moştenirii în stare de indiviziune rezultă din
dispoziţiile Legii nr.18/1991 (republicată în 1998) referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor. Potrivit art.13 din lege, calitatea de moştenitor se recunoaşte nu numai persoanelor care
au acceptat moştenirea lăsată de fostul proprietar, ci şi moştenitorilor care nu acceptaseră în termenul de
opţiune succesorală (dar nici nu renunţaseră la) moştenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei
fiind consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii. Invers, moştenitorul
acceptant al moştenirii autorului, care nu a făcut cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, nu poate
pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoştenitorilor sau moştenitorilor
subsecvenţi, care au beneficiat de prevederile legii în absenţa moştenitorului care nu a cerut comisiei
reconstituirea dreptului de proprietate. Numai în privinţa renunţării la moştenire se aplică principiul
indivizibilităţii. De altfel, prin Decizia nr. XI din 5 februarie 2007 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie au admis un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,
republicată, au stabilit: „Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai
moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei
care au renunţat la moştenire.”
O reglementare asemănătoare este consacrată şi de art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. („Succesibilii
care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare
a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de
acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.”). În
Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 din 07.03.2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare
unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 se prevede că „Având în vedere că textul legal (art.4 alin.3 din Legea
nr.10/2001) face referire numai la succesibilii neacceptanţi, per a contrario, rezultă că succesibilii
renunţători nu beneficiază de prevederile legii (deci se recunoaşte valabilitatea renunţării exprese a
unuia sau a unora dintre succesori, urmând ca de cota care a făcut obiectul renunţării exprese să profite
succesibilii acceptanţi notificatori împreună cu cei neacceptanţi notificatori, care au fost repuşi de drept în
termen).”
CAPITOLUL III
DESCHIDEREA MOŞTENIRII
Secţiunea I
Noţiuni introductive
16. Reglementare. Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic al transmiterii moştenirii. Ea
prezintă o importanţă juridică deosebită întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau
32 Vezi M. Eliescu, op.cit., II, p.306 şi 327; St. Cărpenaru, op. cit, p.556 şi 559; J. Manoliu, St. Răuschi, op.cit.,
p.186-187; D. Macovei, op.cit., p.10; TS, s.civ., dec.nr.108/1980, în CD, 1980, p.91-93.
33 Art. 1.442 NCC dispune că „Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între
moştenitorii săi.”
34 Art. 1.460 prevede că „Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară
de cazul în care obligaţia este indivizibilă.”
10
testamentari, nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii
moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice, aşa cum s-a arătat35, nu poate fi transmis
şi dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de
moştenitori ori masă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează
să fie determinaţi numai la data deschiderii moştenirii36.
Conform art.954 alin.1 NCC „Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.”
Deci o persoană în viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire. De aici regula că nu poate fi moştenit
un om viu (nulla est viventis hereditas).
În sistemul dreptului civil român, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice,
care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul
imposibilităţii constatării fizice. Subliniem că simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane
fizice nu are ca efect deschiderea moştenirii pentru că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă” (art. 53 NCC) .
Din punct de vedere juridic deschiderea moştenirii presupune cercetarea şi stabilirea a două coordonate:
data şi locul deschiderii moştenirii.
Secţiunea a II-a
Data deschiderii moştenirii
17. Stabilirea datei (momentului) deschiderii moştenirii. Deoarece moştenirea unei persoane „se
deschide în momentul decesului acesteia” (art.954 alin.1 NCC), data deschiderii ei coincide cu
momentul morţii celui care lasă moştenirea37. Rezultă că persoana care pretinde moştenirea sau anumite
drepturi asupra moştenirii, indiferent că îşi întemeiază aceste drepturi pe dispoziţiile legii (moştenitorii
legali) sau pe dispoziţiile testamentare (legatarii), trebuie să dovedească moartea, precum şi data - eventual
chiar ora sau minutul - morţii celui pe care vrea să-l moştenească (art. 1.169 C.civ. anterior, aflat încă în
vigoare).
Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat după întocmirea actului de deces,
ca urmare a constatării morţii în mod direct (moarte fizică constatată) de către organele abilitate de lege.
Potrivit art. 35 din Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, „(1) Întocmirea actului de deces se face
la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului
medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, în lipsa
acestora, de una dintre următoarele persoane: a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a
produs decesul; b) orice persoană care are cunoştinţă despre deces.
(2) Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate şi, după
caz, documentul de evidenţă militară ale celui decedat.”
În ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de
deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte rămasă definitivă, care cuprinde
şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (potrivit art. 52 alin.1 NCC „Cel declarat mort este socotit
că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă
hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei
stabilite ca fiind aceea a morţii.”)38.
35 Vezi supra nr.12.
36 Astfel fiind, descendentul unei persoane în viaţă nu poate contesta renunţarea făcută de acesta din urmă la o
moştenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acţiune, descendentul urmăreşte mărirea patrimoniului acelei
persoane, spre a moşteni mai mult la decesul ei, fără a avea vreun drept asupra acelui patrimoniu câtă vreme
moştenirea nu a fost deschisă. Vezi TJ Maramureş, dec. civ. nr.340/1983, în RRD nr.10, 1983, p.72-73.
37 Deschiderea moştenirii (şi data ei) nu trebuie să fie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale.
În speţa soluţionată prin dec.civ. a TJ Ilfov nr.411/1979 notariatul de stat competent a comunicat instanţei „că
succesiunea defunctei - decedată la 8.02.1977 - nu a fost deschisă” (vz. în RRD nr.10, 1979, p.65). Este evident că
moştenirea în cauză a fost deschisă pentru că ea nu depinde de actele ce se efectuează ulterior la notariatul
competent. Ceea ce nu a fost declanşată este procedura succesorală notarială, care produce alte efecte juridice.
38 Cu privire la obligativitatea stabilirii datei morţii în cadrul hotărârii de declarare a morţii, vezi TS, s.civ., dec.
nr.106/1970, în CD, 1970, p.71.
11
În ambele cazuri, deci atât în cazul morţii fizic constatate, cât şi în cazul declarării judecătoreşti a morţii,
întrucât moartea şi data producerii ei sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va putea face prin orice
mijloace de probă. Astfel, deoarece menţiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la deces şi data lui
nu reprezintă constatări ale delegatului de stare civilă, făcute ex propriis sensibus, ele vor face dovadă nu
până la înscrierea în fals, ci numai până la proba contrară în cadrul acţiunii în justiţie intentate pentru
anularea ori rectificarea actului (certificatului) de stare civilă. Tot astfel, dacă cel declarat mort este în viaţă,
se poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte (art.54 alin.1 NCC), iar dacă se va dovedi ca
adevărată o altă dată a morţii instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită prin hotărârea
declarativă de moarte (art.52 alin.3 NCC)39.
Tot prin orice mijloace de probă se poate dovedi - dacă va fi nevoie40 - ora şi minutul morţii netrecute în
actul (certificatul) de deces.
18. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii. Stabilirea exactă a momentului deschiderii
moştenirii prezintă o importanţă deosebită pentru că în funcţie de acest element se determină (indiferent de
momentul soluţionării problemei pe cale notarială sau judecătorească):
􀂃 persoanele chemate a moşteni, capacitatea lor succesorală41 şi drepturile ce li se cuvin asupra
moştenirii42;
􀂃 data de la care începe, de regulă, curgerea termenului de opţiune succesorală de un an (art. 1.103
alin.1 NCC);
􀂃 momentul transmiterii moştenirii la succesori, actul juridic al acceptării moştenirii retroactivând
până la data deschiderii moştenirii. Tot astfel şi renunţarea la succesiune produce efecte
retroactive până la această dată;
􀂃 problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra moştenirii, ştiut fiind că, în principiu, actele
asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut (art. 956 NCC)43;
􀂃 compunerea şi valoarea masei succesorale;
􀂃 începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralităţii de moştenitori universali sau cu titlu
universal;
􀂃 legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în timp al unor legi
succesorale succesive (principiul neretroactivităţii legii - art.6 alin.1 NCC şi art. 15 alin. 2 din
Constituţie)44. În acest sens, art. 91 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil
prevede că „Moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în
vigoare la data deschiderii moştenirii.”
Precizăm însă, că actele ulterioare deschiderii moştenirii - cum ar fi, de exemplu, acceptarea sau
renunţarea la succesiune sau procedura succesorală ori partajul între moştenitori - sunt guvernate de legea
în vigoare la data săvârşirii acestor acte, în virtutea regulii potrivit căreia legea nouă se aplică de îndată
actelor încheiate sau faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare (principiul aplicării imediate a legii
noi)45.
Secţiunea a III-a
Locul deschiderii moştenirii
39 Cu privire la problematica declarării judecătoreşti a morţii, vezi Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil - ediţia a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă -, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1998, p.293 şi urm. şi lucrările (inclusiv practica judecătorească) acolo citate.
40 Stabilirea orei, eventual a minutului morţii prezintă importanţă practică numai în cazul în care două sau mai
multe persoane cu vocaţie succesorală; reciprocă sau unilaterală, au decedat la aceeaşi dată (zi).
41 Vezi infra nr.23 şi urm. De exemplu, calculul perioadei de concepţie a copilului.
42 De exemplu, în cazul pluralităţii de moştenitori legali, cotele-părţi ce li se cuvin din moştenire.
43 Inclusiv partajul voluntar, care nu poate fi făcut înainte de deschiderea succesiunii (chiar dacă s-ar produce
prin conversiunea unui partaj de ascendent nul pentru vicii de formă). TJ Sălaj, dec.civ.nr.306/1972, în RRD nr.1,
1973, p.160-161.
44 Chemarea la moştenire se stabileşte în funcţie de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii, chiar dacă
testamentul lăsat de defunct a fost făcut după principiile altei legi, ce era în vigoare la data confecţionării lui. T.
Reg. Banat, dec.civ.nr.3697/1956, în LP nr.2, 1957, p.237.
45 Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.63
12
19. Stabilirea locului deschiderii moştenirii. Moştenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al
defunctului (art. 954 alin.2 NCC). Această regulă rezultă şi din art.10 lit. a şi b şi art.69 al Legii notarilor
publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 care conferă competenţă teritorială în materia procedurii
succesorale notariale notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei46
în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, iar în cazul moştenirilor succesive ultimul domiciliu al
defunctului care a decedat cel din urmă. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune şi din
considerente de ordin practic întrucât la ultimul domiciliu se află, de obicei, înscrisurile defunctului
(inclusiv testamentul întocmit de defunct) şi tot acolo se pot culege cel mai uşor şi informaţiile despre
moştenitorii (rudele şi alte persoane apropiate) defunctului şi despre masa succesorală47. Prin urmare,
pentru stabilirea locului deschiderii moştenirii nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moştenirea
şi nici locul reşedinţei, dacă defunctul avea o altă locuinţă vremelnică sau secundară.
Potrivit art. 87 NCC, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale
civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Poate fi vorba de domiciliul de drept
comun, adică cel voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu şi de domiciliul legal, adică
cel fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie (art. 92 NCC). Cât priveşte domiciliul legal al
persoanei dispărute, care este la domiciliul curatorului (în cazul în care s-a instituit curatelă asupra
bunurilor celui care a dispărut), deoarece vizează numai actele în care curatorul este îndreptăţit să-l
reprezinte (art. 94 NCC) - deci numai actele patrimoniale între vii - nu are nicio înrâurire asupra locului
unde moştenirea se deschide48, dacă ulterior, prin hotărâre judecătorească definitivă, se va declara moartea
celui dispărut. Tot astfel, domiciliul legal al moştenitorilor la curator, în cazul instituirii curatelei asupra
unor bunuri succesorale (art. 95 NCC), nu are, evident, nici o influenţă asupra locului de deschidere a
moştenirii în cazul decesului unuia sau unora dintre aceşti moştenitori. În sfârşit, precizăm că domiciliul
convenţional (ales) nu poate avea nicio aplicaţie în privinţa locului deschiderii moştenirii. De exemplu, nu
ar putea produce efecte, fiind nulă de drept, clauza testamentară prin care testatorul ar dispune ca litigiul
eventual în legătură cu moştenirea pe care o va lăsa să fie judecat de altă instanţă, decât aceea a ultimului
său domiciliu. În materie de moştenire, după cum rezultă din art.19 coroborat cu art.14 din C.proc.civ.,
regulile de competenţă sunt excepţionale şi absolute49.
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, art. 954
alin. 3 NCC prevede că „moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public
celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care
lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii
moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral
nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public
celui dintâi sesizat.” Alin.(4) prevede că dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când
primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
Art. 92 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil prevede că dispoziţiile art.
954 alin. (3) şi (4) se aplică numai procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în
vigoare a Noului Cod civil.
Anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este
cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, se decidea că locul deschiderii moştenirii este locul din ţară
unde se aflau bunurile cele mai importante ca valoare ale acesteia.
Reglementarea din Noul Cod civil este preferabilă pentru că este posibil ca cel care lasă moştenirea să fi
avut mai multe bunuri situate în diverse locuri din ţară (de exemplu, avea un apartament în Bucureşti şi
unele bunuri mobile, o casă de vacanţă la Predeal, o altă casă de vacanţă la Eforie Sud etc.) În aceste cazuri
46 Competenţa teritorială a birourilor de notari publici cu sediul în municipiul Bucureşti se întinde pe tot
cuprinsul municipiului (art.109 din Legea nr.36/1996).
47 Vezi şi M.Eliescu, op.cit., I, p.55.
48 Vezi M.Eliescu, op.cit., I, p.56.
49 Vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă.
Hotărârea, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1983, p.176-179, 185; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol.I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.422 şi 428-429; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.41-42; TS, s.civ., dec.nr. 1467/1975 în CD
1975, p.217; idem, dec.nr.195/1970, CD, 1970, p.238.
13
ar fi trebuit să se dispună administrarea unor probe (inclusiv proba cu expertiză) pentru a se stabili unde se
aflau bunurile cele mai importante din punct de vedere valoric. Un asemenea demers era costisitor şi era de
natură să genereze pierderi mari de timp. De aceea s-a preferat o soluţie mult mai flexibilă.
20. Dovada locului ultimului domiciliu. Potrivit art. 954 alin.2 teza a II-a din Noul Cod civil,
„Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea
judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.” S-a preferat această soluţie, care este mult
mai comodă (în certificatul de deces există o rubrică referitoare la ultimul domiciliu al defunctului, iar
hotărârea judecătorească declarativă de moarte trebuie să menţioneze şi ultimul domiciliu al
defunctului), dar prezintă anumite inconveniente în ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului
inserat în cartea de identitate nu coincide cu ultimul domiciliu real al defunctului (de exemplu, în
ultimii 2 ani de viaţă, de cuius - care potrivit cărţii de identitate avea domiciliul în Suceava, deşi
înstrăinase apartamentul de acolo - a locuit în mod statornic în Bucureşti, la fiul său, fără să fi solicitat
schimbarea domiciliului din Suceava în Bucureşti).
Anterior, în practica judiciară s-a decis că „noţiunea de domiciliu constituie o situaţie de fapt şi
poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, pentru a se stabili în mod real localitatea în care persoana
fizică îşi avea domiciliul, în accepţiunea legii civile. Actul de identitate face dovada domiciliului, însă
dacă există contestaţie asupra menţiunilor privitoare la domiciliu, instanţa este obligată să determine ea
domiciliul, în sensul dispoziţiilor art.13-15 din Decretul nr.31 din 1954”50.
21. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii. Locul deschiderii moştenirii prezintă
importanţă pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind
moştenirea.
a) Procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea nr.36/1995 este de competenţa
notarului public de la locul deschiderii moştenirii (art.10).
b) Instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se determină tot în
funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în
circumscripţia altei instanţe)51. Potrivit art.14 C.proc.civ. această instanţă este competentă să judece:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare52;
2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii
(inclusiv cel aparent) le-ar avea unul împotriva altuia53 (de exemplu, petiţia de ereditate, acţiunea în reducţiune
sau pentru raportul donaţiilor, acţiunea de partaj succesoral şi cererile având ca obiect pretenţii
născute din cauza şi în timpul indiviziunii etc.)54;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau
împotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au făcut cheltuieli prilejuite de
înmormântarea defunctului sau cu conservarea şi administrarea bunurilor succesorale (creanţe
ulterioare deschiderii moştenirii)55;
50 TS, s.civ., dec.nr.576/1972, în RRD nr.10/1972, p.174; în acelaşi sens, vezi şi TS, s.civ., dec.nr.613/1973,
în CD 1973, p.147-149.
51 Vezi V.M.Ciobanu, op.cit., p.429; G. Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.42.CSJ, s.civ., dec. nr. 3362/1999, în
Dreptul nr. 12, 2000, p. 136. Instanţa competentă se determină în funcţie de locul deschiderii moştenirii (ultimul
domiciliu al defunctului) şi în cazul în care obiectul acţiunii îl constituie ieşirea din indiviziune asupra unui teren
restituit potrivit Legii nr.18/1991 moştenitorilor defunctului. TMB s. a III-a civ., dec.nr.515/1993, în Culegere
TMB 1993-1997, p. 334-335.
52 După ce dispoziţiile testamentare au fost executate, acţiunea împotriva executorului testamentar (cu privire
la socoteli şi angajarea răspunderii) se judecă potrivit regulilor generale de instanţa domiciliului executorului, iar
nu de instanţa locului deschiderii moştenirii, nefiind vorba de executarea dispoziţiilor testamentare. Vezi
D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol.II, Bucureşti, 1926, p. 555.
53 În cazul acţiunilor intentate de moştenitori împotriva terţilor (care nu pretind drepturi succesorale) se aplică
dispoziţiile de drept comun. Vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.178; V.M.Ciobanu, op.cit., p.429; G.
Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.42.
54 În practica judiciară s-a decis că în cazul dezbaterii succesiunilor de pe urma mai multor defuncţi, potrivit
art. 14 şi art. 12 C.proc.civ., reclamantul are alegerea între instanţele deopotrivă competente teritorial, stabilite în
funcţie de ultimul domiciliu al fiecărui defunct, instanţa astfel aleasă fiind competentă să soluţioneze cauza în
ansamblul ei. Vezi CSJ, s.civ., dec. nr. 2124/2002, în Dreptul nr.6, 2003, p. 238.
55 Vezi Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960,
p.90; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.177; V.M.Ciobanu, ibidem; G. Boroi, D. Rădescu, ibidem.
14
4. cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor (art.85 din Legea nr.36/1995).
Se admite că după desăvârşirea împărţelii între moştenitori (inclusiv judecarea acţiunilor în garanţie
între copărtaşi sau în desfiinţarea împărţelii56) competenţa excepţională a instanţei locului deschiderii
succesiunii încetează şi se revine la regulile generale de competenţă teritorială. Tot astfel, cererile
creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor al defunctului se judecă de instanţa competentă
potrivit regulilor generale (actor sequitur forum rei)57. În sfârşit, precizăm că acţiunile reale imobiliare,
fără legătură cu probleme succesorale (cum ar fi o acţiune în revendicare în care reclamantul nu
pretinde drepturi succesorale sau în care moştenitorii revendică imobilul de la un terţ care nu contestă
calitatea lor de moştenitori ai defunctului ori o urmărire ipotecară) sunt de competenţa instanţei în
circumscripţia căreia se află imobilul (art.13 C.proc.civ.)58.
CAPITOLUL IV
CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE
Secţiunea I
Enumerarea condiţiilor
22. Sub titlul „Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni”, Noul Cod civil (art.957-962) prevede
trei condiţii - două pozitive şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea
moşteni: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie (chemare) la moştenire şi să nu fie nedemnă
de a moşteni.
Secţiunea a II-a
Capacitatea succesorală
§1. Noţiunea de capacitate succesorală
23. Reglementare. Potrivit art. 957 alin.1 teza I NCC „O persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii”. Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii
moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.
Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra
moştenirii (art.1169 C.civ. anterior) şi care poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali,
dacă este cazul), dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data
deschiderii moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind
reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moştenire prin retransmitere).
Întrucât dovada vizează „existenţa” în raport cu momentul deschiderii moştenirii, ea se poate referi
fie la dovada existenţei persoanei în momentul deschiderii moştenirii, fie la dovada momentului
deschiderii moştenirii în perioada existenţei persoanei cu vocaţie succesorală. Cu alte cuvinte, dovada
vizează nu numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care
lasă moştenirea.
În această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în legătură cu persoanele care au
capacitate succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moştenirii, şi în legătură cu persoanele
care nu au capacitate succesorală, fiind că nu mai există în acel moment. În prealabil, sunt necesare
56 Vezi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.366-367; I. Stoenescu, S. Zilberstein,
op.cit., p.178.
57 Pentru amănunte vz. I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.176-179; vezi şi C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.366.
58 Vezi M.Eliescu op.cit., I, p.61; C. Stătescu, op.cit., p.110; St. Cărpenaru, op.cit., p.384; J.Manoliu, t.
Răuschi, op.cit., p.10. În sens contrar vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.178-179 şi lucrările acolo citate.
Menţionăm că în ce priveşte împărţeala moştenirii, competenţa aparţine instanţei celui din urmă domiciliu al
defunctului (art.14 C.proc.civ.), chiar dacă moştenirea ar fi imobiliară (M.Eliescu, op.cit., II, p.264.).
15
unele diferenţieri privind capacitatea succesorală în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin
retransmitere, în raport de problema capacităţii succesorale în cazul moştenirii în nume propriu.
23.1. Probleme de capacitate în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere. În cazul
moştenirii prin reprezentare, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul (unul sau mai mulţi) cu
vocaţie succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său
(reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile acestuia (art.
965 NCC). În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală
(adică „existenţa” la data deschiderii moştenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată.59
În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori
testamentar - supravieţuind un timp cât de scurt defunctului - dobândeşte el succesiunea acestuia din
urmă (chiar dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o) şi - confundată cu a sa proprie - o lasă
propriilor săi moştenitori, legali sau testamentari (moştenire succesivă, subsecventă). În acest caz,
persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească
„existenţa” moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi
succesorale asupra moştenirii lăsată de acesta (inclusiv „existenţa” la data deschiderii acestei din urmă
moşteniri). Retransmiterea poate fi şi succesivă.
Menţionăm că retransmiterea moştenirii operează chiar dacă moştenitorul - decedat înăuntrul
termenului de opţiune succesorală de un an - nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat, dar nici n-a
repudiat-o), fiindcă din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat
de beneficiarul retransmiterii în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea
autorului lor (art. 1.105 alin.1 NCC). Dacă însă termenul de opţiune este expirat, beneficiarul
retransmiterii trebuie să dovedească că moştenitorul a acceptat moştenirea în termen sau că a murit
înainte de expirarea termenului şi acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se titlul său de
moştenitor60.
Prin urmare, statuarea instanţei supreme - în sensul că „instanţele aveau îndatorirea să stabilească, pe
bază de probe, dacă D.P. a acceptat succesiunea …”61 - este corectă întrucât, în speţă, moartea bunicilor
(de cuius) a avut loc în februarie şi septembrie 1981, iar moartea fiului lor în octombrie 1982. În
consecinţă, copiii şi soţia supravieţuitoare a fiului puteau beneficia - alături de alţi moştenitori - de
retransmiterea părţii din moştenirea bunicilor numai dacă fiul ar fi acceptat în termen moştenirea.
Moştenirea prin reprezentare se impune a fi deosebită de moştenirea prin retransmitere şi pentru
faptul că, în primul caz, există o singură moştenire dobândită de mai mulţi moştenitori în nume propriu
sau prin reprezentare şi îşi exercită drepturile succesorale o singură dată. În schimb, în cel de-al doilea
caz, există două (eventual chiar mai multe) moşteniri succesive; prima moştenire este culeasă - în tot
sau în parte - de cel de-al doilea de cuius, în viaţă la deschiderea primei moşteniri, şi pe care o transmite
la moarte propriilor moştenitori. Fiind vorba de două (sau mai multe) moşteniri, ele trebuie examinate
separat, pentru a vedea componenţa lor separată, acceptarea în termen, cotele-părţi ce se cuvin
moştenitorilor62, cota moştenită din prima moştenire intrând în patrimoniul celui de-al doilea de cuius,
iar apoi prin retransmitere, în cadrul celei de-a doua moşteniri, în patrimoniul propriilor moştenitori. În
speţa soluţionată prin decizia citată a instanţei supreme, era posibil ca la moartea unuia dintre părinţi,
alături de copii să fi moştenit şi celălalt părinte (în calitate de soţ supravieţuitor), apoi tot patrimoniul
lăsat după ce decedează şi cel de-al doilea părinte să fie dobândit de descendenţii lui (eventual şi
descendenţii dintr-o altă căsătorie, din afara căsătoriei etc., care nu aveau vocaţie succesorală la prima
moştenire).
59 Precizăm că potrivit art. 965 NCC „Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru
a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat
la data deschiderii moştenirii.” Rezultă că reprezentarea succesorală poate interveni şi atunci când reprezentatul
nu este decedat, dar este nedemn, iar nu numai când reprezentatul este decedat. Atunci când analizăm comparativ
moştenirea în nume propriu, moştenirea prin reprezentare şi moştenirea prin retransmitere, interesează doar cazul
în care reprezentatul este decedat la data deschiderii moştenirii.
60 Pentru amănunte vezi şi D. Cimpoeru, Moştenirea prin retransmitere, în Dreptul nr.4, 1995, p.28-30.
61 TS, s.civ., dec.nr.856/1985, în CD, 1985, p.87.
62 Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.753/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.138-140.
16
Mai precizăm că în cazul moştenirii prin retransmitere (succesive, dar care se dezbat deodată,
cele anterioare nefiind „culese”) competenţa teritorială a birourilor notariale (şi ale altor organe) se
determină după domiciliul defunctului care a decedat cel din urmă (art.10 lit.b din Legea ar.36/1995) şi
se întocmeşte un singur certificat de moştenitor, stabilindu-se pentru fiecare dintre autorii succesiunilor
în mod corespunzător calitatea şi drepturile fiecărui moştenitor sau legatar, precum şi bunurile şi
datoriile succesiunii (art.83 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995)63.
§2. Persoanele care au capacitate succesorală
24. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără deosebire
de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială. (art.4 din Constituţie64). Dovada se face cu actele de stare
civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu
certificatul (actul) de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care
rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate
putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.
Subliniem că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după
data deschiderii moştenirii. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile
sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi moştenitori ca parte
componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a
beneficia, până la urmă, de bunurile lăsate de o altă persoană, faţă de care nu avea vocaţie succesorală
(nici legală şi nici testamentară). De exemplu, la moartea părintelui unuia dintre soţi, urmată de decesul
soţului moştenitor, partea acestuia din moştenirea părintelui va fi culeasă - în tot sau în parte, după caz -
de soţul lui supravieţuitor, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de soţul decedat, deşi
soţul supravieţuitor nu avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de socrii lui.
25. Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală. În acest sens, art.53 NCC prevede
că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă”.
Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată de lege a fi în viaţă,
indiferent de timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei.
Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie”, definitivându-se prin reapariţia
lui sau prin constatarea fizică a morţii lui, intervenită după deschiderea moştenirii, ori declararea prin
hotărâre judecătorească definitivă a morţii lui, stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioară deschiderii
moştenirii la care are vocaţie succesorală. În toate aceste cazuri, el (şi prin intermediul patrimoniului
său succesorii lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moştenite.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă
se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la
data morţii celui care lasă moştenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moştenire în numele
dispărutului va trebui restituit moştenitorilor care au fost înlăturaţi de la moştenire prin prezenţa
dispărutului sau ale căror cote-părţi din moştenire au fost astfel micşorate. Desigur, urmaşii lui care au
dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din moştenire, dar nu ca parte componentă
63 A nu se confunda moştenirile prin retransmitere (succesive, dar neculese şi care se dezbat deodată) cu
moştenirile succesive (consecutive) care s-au dezbătut separat, emiţându-se certificate de moştenitor succesive,
separate. Vezi, de ex., în cauza soluţionată de CSJ, completul de 7 jud., prin dec.nr.7/1993, în Buletinul CSJ,
1993, p.7-11.
64 În sistemele de drept musulman – de origine religioasă (Coran şi profeţiile lui Mahomed) - principiul
egalităţii cunoaşte multe excepţii. De exemplu, fiul defunctului are o cotă dublă faţă de fiica lui; în raporturile
succesorale dintre soţi, femeia are o cotă redusă la jumătate faţă de bărbat: un non-musulman (kafir,
necredincios) nu poate moşteni un musulman; părăsirea Islam-ului (apostasia) atrage o incapacitate absolută de a
moşteni, cel în cauză fiind considerat mort, moştenirea lui fiind culeasă de trezoreria publică, după unele
legislaţii, iar după altele bunurile achiziţionate înainte de apostasie de către moştenitorii musulmani, iar cele
achiziţionate ulterior de către trezorerie. Pentru amănunte şi alte particularităţi (calificate de un autor conflicte
între civilizaţii, vezi Colectiv, Le droit musulman de la famille et des successions à l’èpreuve des ordres
juridiques occidentaux, Zurich, 1999, p. 309-353.
17
a patrimoniului moştenit de la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moştenire prin
retransmitere), ci în calitate de moştenitori cu vocaţie proprie (prin reprezentare).
26. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Cu toate că existenţa
persoanei fizice începe din ziua naşterii, art. 36 din Noul Cod civil prevede că „drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (infans conceptus pro nato habetur,
quoties de commodis eius agitur).
Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la
concepţiune, cu condiţia să se nască viu (nu şi viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde
moştenirea în numele copilului, trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data
concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut
viu. Dacă aceste dovezi au fost făcute, copilul se va putea bucura de „dreptul” la moştenire, fiindcă
acest drept, cu toate că are ca obiect o universalitate - cuprinzând şi pasivul -, nu poate vătăma
interesele lui.
În legătură cu dovada concepţiei, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei,
art. 36 trimite la prevederile art.412 NCC, care statuează că „(1) Intervalul de timp cuprins între a trei
suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se
calculează zi cu zi. (2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului
într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.”
27. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi - în virtutea testamentului lăsat de defunct -
bunurile moştenirii de la data dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii, adică de la data
înregistrării, dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de înfiinţare,
de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege
(art.205 alin.1 şi 2 NCC)
Însă legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată, deci şi capacitatea
succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din
momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art.208 NCC).
Desigur, în toate cazurile, trebuie să fie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă,
consacrat de art. 206 NCC(„ (1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele
juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru
realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.(3) Actul juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.”
Deci capacitatea succesorală a persoanei juridice este ţărmurită de scopul pentru care ea a fost
înfiinţată, astfel încât legatul - care nu corespunde scopului - va fi nul sau caduc, după cum
incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau s-a ivit ulterior (prin schimbarea
scopului de către organele competente), dar înainte de deschiderea moştenirii65 .
Menţionăm că nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorală nu depinde de durata
existenţei persoanei juridice după data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a
intervenit după deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra persoanei sau
persoanelor juridice dobânditoare a patrimoniului persoanei juridice legatare aflate în reorganizare,
respectiv vor intra în masa patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.
§3. Persoanele care nu au capacitate succesorală
28. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă. Deoarece
au capacitate succesorală numai persoanele care „există” la momentul deschiderii succesiunii,
persoanele fizice predecedate (inclusiv declararea judecătorească a morţii) şi persoanele juridice care au
încetat de a avea fiinţă mai înainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorală
(nefiind subiecte de drept) şi deci nu vor putea moşteni.
65 Principiul specialităţii aplicabil practic numai în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică, este
calificat de unii autori drept o regulă de oportunitate care nu atrage nulitatea legatului; prin interpretarea voinţei
testatorului poate fi substituit legatarului o altă persoană juridică calificată. Vezi Ph. Malaurie, Cours de droit
civil. Les successions. Les libéralités, Paris, 1989, p.165-166 nr.333.
18
În cazul persoanelor fizice însă, partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate (dacă
ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii) va putea fi culeasă - în cadrul moştenirii legale - de
descendenţii săi, în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiţii
nu sunt întrunite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra părţii din
moştenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea ar fi existat la data deschiderii
moştenirii, ea fiind culeasă de moştenitorii în viaţă (eventual chiar şi de descendenţii persoanei
predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).
29. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii).
Potrivit art. 957 alin.2 NCC „dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Rezultă că prin codecedaţi
trebuie să înţelegem: (a) două sau mai multe persoane (b) decedate în astfel de condiţii încât nu se poate
stabili dacă una a supravieţuit alteia.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, unii autori mai adaugă încă o condiţie, şi anume, ca între
persoanele în cauză să existe vocaţie succesorală reciprocă, pentru că numai într-o astfel de situaţie
interesează a se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu există o astfel de relaţie,
problema persoanelor decedate în acelaşi timp nu se pune66. Este adevărat că această problemă se pune
mai ales în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă, dar ea interesează chiar dacă între acele
persoane există numai vocaţie succesorală unilaterală, iar nu reciprocă67. Astfel, dacă - nefiind rude şi
nici soţi - una dintre persoanele decedate în acelaşi timp a făcut testament în favoarea celeilalte, iar nu
şi invers.
În dreptul roman, în cazul comorienţilor (adică acele persoane care au murit în aceeaşi împrejurare
fără a se putea demonstra că una a supravieţuit alteia) se prezuma că persoanele socotite mai puternice
după sex şi vârstă au supravieţuit şi deci, fiind în viaţă la data deschiderii moştenirii, puteau moşteni. În
alte cazuri, de exemplu, dacă între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie) se considera că
ei au murit deodată.
Dintre cele două soluţii cunoscute dreptului roman (şi de legislaţiile ulterioare), Decretul nr. 31/1954
a consacrat prezumţia morţii concomitente, soluţie care este indiscutabil, cea mai justă, prezumţia
supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex fiind criticată, socotindu-se arbitrară, chiar şi în literatura
juridică a ţărilor unde legislaţia o prevede68. Într-adevăr, dacă moartea se produce cu ocazia unei
catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii din cauza cutremurului de
pământ etc., ce importanţă mai prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) a persoanelor în
cauză? În plus, prezumţia morţii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind şi mai echitabilă.
De exemplu, dacă soţii - având vocaţie succesorală reciprocă şi ca moştenitori legali pe părinţii lor -
decedează în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit celuilalt, în lumina
prezumţiei morţii concomitente nici unul nu va putea moşteni în urma celuilalt, fiindcă nu se poate
dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ.
Înseamnă că moştenirile lăsate de soţi vor fi culese, ca două moşteniri distincte, de către părinţii
fiecăruia. În schimb, dacă s-ar prezuma, de exemplu, că soţul a supravieţuit soţiei, el ar moşteni - în
concurs cu părinţii soţiei - jumătate din moştenirea ei (plus mobilierul şi obiectele de uz casnic), bunuri
care s-ar transmite, în cadrul moştenirii lăsate de el, părinţilor lui. Deci părinţii soţului ar culege o bună
parte şi din bunurile soţiei fiului, ceea ce evident, nu ar fi echitabil.
La fel se pune problema şi în cazul în care comorienţii ar fi doi fraţi sau un unchi şi un nepot de frate
etc. şi care lasă moştenitori diferiţi (de exemplu, soţi supravieţuitori). Numai dacă comorienţii ar lăsa
aceeaşi moştenitori (de exemplu, soţii pe copii, fraţii pe părinţi etc.) problema nu ar prezenta interes
practic, moştenitorul comun culegând ambele moşteniri.
Noul Cod civil nu a mai reglementat în mod distinct problema comorienţilor. De altfel, în literatura
de specialitate anterioară apariţiei Noului Cod civil s-a arătat, pe bună dreptate, că trebuia aplicată
prezumţia morţii concomitente şi în cazul în care moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „în
aceeaşi împrejurare”, ci, de exemplu, din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul
66 C. Stătescu, op.cit., 1970, p.96. Vz. şi M.Eliescu, op.cit.,I, p.66; St.Cărpenaru, op.cit., p.388; I.Zinveliu,
op.cit., p.16; J.Manoliu, St.Răuschi, op.cit., p.13.
67 Spre deosebire de art.720 C.civ. francez, legea noastră nu prevede condiţia reciprocităţii vocaţiei
succesorale.
68 Vezi Mazeaud, ibidem.
19
morţii nu a putut fi stabilit. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea
constata direct moartea lor şi, din această cauză, nu se poate dovedi că „au murit în aceeaşi
împrejurare” (identitate de cauză a morţii).
Potrivit Noului Cod civil dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia acele persoane sunt prezumate a fi decedat în acelaşi timp, cu consecinţa lipsei
capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.
De altfel, această soluţie este cât de poate de logică şi în deplină concordanţă cu prevederile art. 957
alin.1 NCC. Capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care „există” la data deschiderii
succesiunii şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel care reclamă moştenirea (actori
incumbit probatio - art.1169 C.civ. anterior). Înseamnă că în situaţia imposibilităţii dovedirii
supravieţuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute, din lipsa capacităţii succesorale, urmând ca
moştenirile să fie considerate deschise în acelaşi moment pentru toate persoanele în cauză şi deferite,
separat, moştenitorilor fiecăreia dintre persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca - în mod reciproc sau
una dintre ele - să poată beneficia de moştenirea lăsată de cealaltă sau de celelalte persoane.
Secţiunea a III-a
Vocaţia la moştenire
31. Noţiune. Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori statul (sau, după caz, comuna, oraşul sau
municipiul)69, să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică
decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este
necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de
defunct. În acest sens, art. 962 NCC prevede că „Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă
calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.”
După cum vom vedea, legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire rudelor defunctului (în anumite
limite), inclusiv rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului (sau, după
caz, comunei, oraşului sau municipiului). Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în
principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de
lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.
32. Vocaţia succesorală generală şi concretă. Noţiunea de vocaţie (chemare) la moştenire are un
dublu înţeles. În sensul ei general ea desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a
culege moştenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocaţia
succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocaţiei succesorale legale a
rudelor pe linie colaterală la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
Dar noţiunea de vocaţie succesorală are şi un sens concret (vocaţie efectivă, utilă), determinată prin
devoluţiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocaţie succesorală
generală, acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Deci vocaţia succesorală
concretă presupune două condiţii70: una pozitivă, vocaţia succesorală generală şi una negativă,
persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang
preferabil sau de un legatar.
Nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea generalabstractă
a unei persoane de a se bucura, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de
moştenire, garantat prin Constituţie (art.46). Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, devine
potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv, util prin vocaţia concretă la
moştenire.
69 Potrivit art.963 alin.3 NCC, „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se
transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii.” Art. 553 alin.3 NCC prevede că moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului
român.
70 Evident, în ambele sale sensuri, vocaţia succesorală presupune existenţa capacităţii succesorale (dar nu şi
invers).
20
În privinţa legatarilor (desemnaţi prin testament) dreptul de moştenire se înfăţişează numai ca
aptitudine general-abstractă şi ca vocaţie succesorală concretă. Noţiunea de vocaţie succesorală
generală este inaplicabilă în materia moştenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod
special, o asemenea vocaţie, dar nici nu limitează - în afara condiţiei generale a capacităţii succesorale71
- cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.
Secţiunea a IV-a
§3. Nedemnitatea succesorală
33. Noţiune. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, nu este suficient să aibă capacitate
succesorală şi vocaţie succesorală, generală şi concretă, fiind necesar să îndeplinească şi o condiţie
negativă şi anume, să nu fie nedemnă de a moşteni.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea moştenitorului, legal sau testamentar, din
dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această
moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau de o faptă
gravă prin care îşi creează sau îşi amplifică vocaţia la moştenire.
34. Caractere juridice. Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă, se caracterizează prin
următoarele:
a) se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, textele de lege
care o prevăd fiind de strictă interpretare;
b) fiind o sancţiune, se aplică şi produce efecte doar în privinţa autorului faptei;
c) domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins, în principiu, la alte moşteniri, nedemnul fiind
înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele, în acest sens nedemnitatea
producând efecte relative. De exemplu, săvârşind fapta faţă de un frate, poate veni la moştenirea unui
fiu sau a unui văr primar. Prin excepţie, săvârşirea faptei împotriva unui alt succesibil determină
înlăturarea nedemnului de la moştenirea unei altei persoane (de cuius), în condiţiile art. 958 alin. 1 lit.
b) NCC;
d) sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, moştenitorul trebuie
să fi acţionat cu discernământ, în lipsa discernământului neputându-se vorbi de vinovăţie. Pe de altă
parte, fiind vorba de săvârşirea de fapte, iar nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la
discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, şi anume, în cazul minorului sub
14 ani şi a persoanelor puse sub interdicţie discernământul din momentul săvârşirii faptei trebuie să fie
dovedit, iar în cazul persoanelor care au împlinit 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie judecătorească
discernământul se prezumă până la proba contrară (art. 1.366 NCC). Desigur, în cazul în care
nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.
35. Cazurile de nedemnitate. Art. 958 şi 959 NCC prevăd cazurile de nedemnitate. Înainte de a
înfăţişa cele două categorii de cauze, menţionăm că potrivit art. 93 din Legea nr.71/2011 pentru
punerea în aplicare a Codului civil, „Prevederile art. 958 şi 959 din Codul civil se aplică numai
faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a Codului civil”
Deosebim nedemnitatea de drept (art. 958 NCC) şi nedemnitatea judiciară (art.959) NCC.
35.1. Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 NCC, este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care
lasă moştenirea;
Această sancţiune civilă, pe lângă cea penală, se justifică prin ideea că ar fi inechitabil şi potrivnic
bunelor moravuri şi ordinii publice ca o persoană, care săvârşeşte asemenea fapte grave, să fie chemată
la moştenirea celui pe care l-a ucis sau pe care a încercat să-l omoare. „Nimeni nu-şi poate deschide
calea unei moşteniri printr-un omor“72.
71 Incapacităţile speciale de a primi legate urmează să fie analizate - ca şi incapacităţile speciale de a dispune
prin legate - la materia devoluţiunii testamentare a moştenirii.
72 M.Eliescu, op.cit., (I), p.73.
21
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data
săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Textul are în vedere acele situaţii în care nedemnul l-a ucis sau a încercat să îl ucidă nu pe cel care
lasă moştenirea, ci pe un alt succesibil73 şi, în acest mod, şi-ar fi creat vocaţie la moştenire ori şi-ar fi
sporit cota succesorală pe care ar fi primit-o, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei.
De exemplu, nedemnul (care este frate al defunctului şi face parte din clasa a II-a de moştenitori) l-a
ucis pe fiul defunctului (care face parte din clasa I de moştenitori) şi în acest mod ar fi dobândit vocaţie
succesorală concretă la moştenirea decuius-ului, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii
faptei. Sau, nedemnul (care este fiu al defunctului) l-a ucis pe celălalt fiu al defunctului şi în acest mod
ar fi putut să culeagă întreaga moştenire lăsată de de cuius, iar nu doar jumătate, cât i s-ar fi cuvenit
dacă moştenea şi celălalt fiu al defunctului.
Pentru ca o persoană să fie înlăturată de la moştenire în temeiul art. 958 NCC, trebuie să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
i) persoana respectivă să fi ucis sau să fi pus în executare hotărârea de a ucide pe cel despre a cărui
moştenire este vorba (omor sau tentativă de omor), în ipoteza reglementată la lit.a), ori să fi ucis sau să
fi pus în executare hotărârea de a ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la
data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului, în ipoteza
prevăzută la lit. b). După cum se ştie, ambele aceste infracţiuni (omor şi tentativă de omor) se săvârşesc
cu intenţie (directă sau indirectă). Nu se cere ca omorul sau tentativa de omor să fie calificat (de
exemplu, cu premeditare) sau deosebit de grav (de exemplu, săvârşit prin cruzimi). De asemenea, poate
fi vorba şi de infracţiunea de pruncucidere, care reprezintă o faptă de omor, dar sancţionată mai blând
în considerarea condiţiilor speciale în care acţionează subiectul activ al infracţiunii. Pe de altă parte
însă, uciderea din culpă sau lovirile ori vătămările cauzatoare de moarte nu atrag sancţiunea
nedemnităţii de drept întrucât nu sunt săvârşite cu intenţia de a ucide74.
ii) persoana respectivă să fi fost condamnată (penal) - în calitate de autor, coautor, instigator sau
complice (inclusiv sub forma favorizării75) - pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea penală de
condamnare să fi rămas definitivă.
Dacă făptuitorul nu a fost condamnat penal, trebuie să distingem între două situaţii:
- În cazul în care condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă. Aşadar, instanţa civilă este competentă să soluţioneze cauze în cadrul cărora i se solicită să
constate că au fost îndeplinite toate elementele infracţiunii de omor sau tentativă de omor, dar
condamnarea nu a intervenit din cauza motivelor enumerate mai sus.76
- În cazul în care condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de omor sau tentativă de omor nu a
intervenit, indiferent din ce alt motiv (de exemplu, făptuitorul a fost achitat pentru că a fost în legitimă
apărare ori a fost scos de sub urmărire penală, prin ordonanţa dată de procuror, pentru iresponsabilitate,
etc.)77, făptuitorul nu va fi nedemn întrucât lipseşte condiţia condamnării.
În schimb, nedemnitatea va opera dacă moştenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat (amnistie
postcondamnatorie), graţiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri de politică penală nu şterg intenţia de
73 Potrivit art. 1.100 alin. 2 NCC „Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute
de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală”.
74 A se vedea, pentru lovirile ori vătămările cauzatoare de moarte, cazurile de nedemnitate judiciară.
75 Este vorba de cel care a fost „favorizator la omorul ori încercarea de omor a defunctului” (M.Eliescu,
op.cit., I, p.74), deci de favorizarea-complicitate. În cazul infracţiunii de favorizare (art.264 C.pen.), deşi se
săvârşeşte cu intenţie, nu intervine nedemnitatea de drept, pentru că moştenitorul nu participă, sub nicio formă, la
săvârşirea de către altul a omorului sau a tentativei de omor.
76 Pentru o situaţie în care România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub
imperiul Codului civil anterior, a se vedea Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2009 în cauza Velcea şi Mazăre
împotriva României, publicată în M.Of. nr. 373/07.06.2010.
77 Vezi în acest sens TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982, cu Notă de N. Pleşan, în RRD nr.9, 1983, p. 46-49.
22
a ucide, ci numai condamnarea sau executarea pedepsei78 ori unele efecte secundare ale condamnării
(interdicţii, incapacităţi şi decăderi).
Atunci când, în caz de omor sau de atentat la viaţa celui care lasă moştenirea, săvârşirea faptei
rezultă dintr-o hotărâre penală de condamnare, intervenţia instanţei civile care să constate nedemnitatea
apare ca inutilă79. Dacă a intervenit condamnarea şi totuşi nedemnitatea ar fi contestată în cadrul unei
petiţii de ereditate, instanţa civilă va fi chemată numai să constate că în penal condamnarea a intervenit
pentru fapta prevăzută de legea civilă (şi nu pentru altă infracţiune, de exemplu, ucidere din culpă) şi că
deci, în puterea legii, moştenitorul este îndepărtat de la moştenire ca nedemn.
Potrivit art. 958 alin. 3 NCC „Nedemnitatea de drept poate fi constată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza
hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea”.
35.2. Nedemnitatea de judiciară
Potrivit art. 959 NCC, poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea
a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare
moartea victimei;
Includem în categoria faptelor grave de violenţă fizică, de exemplu: vătămarea corporală gravă,
tortura, rele tratamente aplicate minorului, tâlhăria, violul etc.
Includem în categoria faptelor grave de violenţă morală, de exemplu: denunţarea calomnioasă,
mărturia mincinoasă, şantajul etc.
Fapte care au avut ca urmare moartea victimei: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,
provocarea ilegală a avortului care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, lipsirea de libertate în
mod ilegal care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, tâlhăria sau pirateria care au avut ca
urmare moartea victimei etc.
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească,
să modifice sau să revoce testamentul.
Aceste fapte sunt sancţionate întrucât este profund imoral să se nesocotească ultima voinţa a celui
care lasă moştenirea exprimată prin testament ori să fie împiedicat acesta să dispună, după cum doreşte,
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Se constată că, şi în aceste cazuri, voinţa făptuitorului este
aceea de a înlătura o anumită persoană de la moştenire sau de a crea condiţiile ca el să culeagă
moştenirea în alte condiţii decât cele dorite de către de cuius.
Faptele menţionate la lit. b) trebuie comise cu rea-credinţă, iar nu din eroare. „A altera” înseamnă „a
denatura, a transforma”, adică a efectua anumite modificări, ştersături, completări etc. „A distruge”
înseamnă a nimici, a face să nu mai existe.
Ipotezele de la lit. c) presupun întrebuinţarea dolului sau a violenţei, indiferent dacă violenţa este
fizică sau psihică. Nu atrage sancţiunea nedemnităţii fapta de a-l determina pe de cuius să întocmească,
să modifice sau să revoce testamentul, dar în acest caz poate interveni nulitatea testamentului pentru
captaţie sau sugestie (care sunt forme de manifestare a dolului în materie de liberalităţi).
Spre deosebire de nedemnitatea de drept care poate fi constată oricând, în cazul nedemnităţii
judiciare, art. 959 alin. (2) prevede că „Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei
judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul
reclamant”.
Art. 959 alin.(3): „Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se
pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare”.
78 Vezi T. Reg. Ploieşti, dec.nr.3215/1956, în LP nr.8, 1957, p.106; TS, col.civ., dec.nr.769/1955 şi
nr.86/1957, citate după M.Eliescu, op.cit., (I), p.74 şi N. Pleşan, loc.cit., p.48.
79 Vezi M.Eliescu, op.cit., (I), p.76.
23
Art. 959 alin.(5): „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data
când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moştenirii”.
Alin. (4) al art. 959 (Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească
civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a
condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii) este identic cu art.958 alin.2 şi
sunt valabile explicaţiile date cu prilejul analizei acelui text de lege.
Potrivit art. 959 alin. (6) „Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care,
cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili.
Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător”. Ipoteza avută în vedere de acest alineat este
aceea în care singurul succesibil este acela care a săvârşit fapte care pot atrage sancţiunea nedemnităţii
judiciare. Comuna, oraşul sau municipiul poate să solicite instanţei de judecată să declare nedemnitatea
succesibilului, iar admiterea acţiunii va avea ca efect lipsa moştenitorilor legali sau testamentari,
ipoteză în care moştenirea devine vacantă şi va reveni comunei, oraşului sau municipiului. Dacă pe
lângă cel ce a comis faptele mai există fie şi un singur succesibil, comuna, oraşul sau municipiul nu are
calitate procesuală activă în a promova acţiunea în declararea nedemnităţii.
36. Efectele nedemnităţii. După cum am văzut, nedemnitatea reprezintă o condiţie generală a
dreptului la moştenire, ceea ce înseamnă că nedemnul este decăzut din dreptul de a moşteni.
Desfiinţarea titlului de moştenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii moştenirii,
indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei
civile prin care se constată nedemnitatea operează retroactiv, având caracter declarativ (iar nu
constitutiv).
În lumina acestor principii urmează să analizăm efectele nedemnităţii faţă de nedemn şi faţă de terţi.
36.1. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Deoarece titlul de moştenitor al nedemnului este
desfiinţat de la data deschiderii moştenirii, el nu va putea reclama partea de moştenire ce i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor, nici măcar rezerva pe care ar fi primit-o ca moştenitor legal rezervatar. Potrivit
art. 960 alin.1 NCC, nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
Partea sa va fi culeasă de cei care ar fi venit la moştenire împreună cu el sau pe care prezenţa sa i-ar fi
înlăturat de la moştenire. Prin urmare, înlăturarea de la moştenire a nedemnului va profita
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. Ea poate profita şi legatarilor sau donatarilor în cazul
în care nedemnul era un moştenitor rezervatar, a cărui prezenţă ar fi determinat reducţiunea
liberalităţilor excesive făcute de cel care lasă moştenirea.
Dacă înainte de constatarea nedemnităţii nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii, va fi
obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite, neavând niciun temei pentru a le reţine. Posesia
exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă (art.960
alin.2 NCC). Restituirea se face, în principiu, în natură, prin înapoierea de către nedemn a bunurilor
preluate (art. 1.639 NCC). Dacă restituirea în natură nu este posibilă, se va face prin echivalent.
Deosebim mai multe situaţii:
i) În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, nedemnul este ţinut să plătească
valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în
funcţie de valoarea cea mai mare (art. 1.641 NCC).
ii) Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, nedemnul este liberat de această obligaţie, dacă
dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat celui îndreptăţit. În
orice caz, nedemnul trebuie să cedeze persoanei îndreptăţite, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru
această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie (art. 1.642
NCC).
iii) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o
altă scădere de valoare, nedemnul este ţinut să îl indemnizeze pe cel îndreptăţit, cu excepţia cazului în
24
care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă nedemnului.
Atunci când cauza restituirii este imputabilă celui îndreptăţit la restituire, bunul ce face obiectul
restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri,
afară de cazul când această stare este cauzată din culpa nedemnului.
În privinţa fructelor - naturale, industriale sau civile (venituri), nedemnul este privit, de asemenea, ca
un posesor de rea-credinţă de la data deschiderii succesiunii, indiferent de data constatării
nedemnităţii. În consecinţă, nedemnul este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea
lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe
creditorul obligaţiei de restituire pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura (art.1645 alin.2
NCC).
Cu privire la cheltuielile făcute cu bunul ce face obiectul restituirii, art. 1.644 NCC prevede că se
aplică regulile din materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă. Aceasta înseamnă că sunt pe
deplin aplicabile prevederile art. 582, 583 alin.2, 584 alin. 2 şi 3 şi 585 alin.1 lit. b NCC.
Menţionăm de asemenea, că drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire - care au fost
considerate, până la constatarea nedemnităţii, stinse prin consolidare sau confuziune - vor produce
efecte (renasc), nedemnul fiind străin faţă de moştenire cu efect retroactiv (a se vedea şi art. 1.624 şi
1.628 NCC).
În sfârşit, subliniem că nedemnitatea produce efecte numai în privinţa drepturilor succesorale, iar nu
şi în privinţa altor drepturi ale nedemnului care nu-şi au ca temei de dobândire moştenirea. Astfel, de
exemplu, soţia condamnată pentru infracţiunea de omor comisă în contra soţului său este exclusă de la
moştenirea defunctului său soţ, a cărui viaţă a suprimat-o, dar, - în baza raporturilor de familie - are
dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul80. Evident, prin
nedemnitate nu sunt afectate nici drepturile asupra bunurilor proprii ale soţului supravieţuitor nedemn.
36.2. Efectele nedemnităţii faţă de terţi81. Este posibil ca nedemnul, în perioada dintre deschiderea
succesiunii şi constatarea nedemnităţii să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la
bunurile moştenirii (acte de conservare, de administrare sau chiar de dispoziţie). Care va fi soarta
acestor acte?
Art. 960 alin. 3 NCC distinge între actele de conservare şi actele de administrare, pe de o parte, şi
actele de dispoziţie, pe de altă parte.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor,
încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. Interesul economic general impune ca aceste bunuri să fie
conservate şi puse în valoare. Condiţia este aceea ca terţul să fie de bună-credinţă. Adevăraţii
moştenitori pot să ceară desfiinţarea actelor de conservare sau de administrare dacă terţul a fost de reacredinţă
şi actul se dovedeşte dăunător (de exemplu, încheierea unui contract de antrepriză pentru
repararea unei clădiri şi perceperea unui preţ disproporţionat în raport cu lucrările efectuate).
Menţionăm că potrivit art. 1649 teza a II-a NCC, contractele cu executare succesivă (de exemplu,
contractele de locaţiune), sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor
continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării
titlului constituitorului.
Actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă se
menţin.
În privinţa bunurilor mobile, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 937 alin.1 NCC potrivit cu
care persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu
oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie
efectivă. Neproprietarul este, în ipoteza noastră, nedemnul pentru că titlul său de moştenitor se
desfiinţează cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.
80 CSJ, s.civ., dec.nr.1526/1990, în Culegere CSJ 1990-1992, p.128-129.
81 Problema vizează nu numai „raporturile dintre nedemn şi terţi” - cum se spune uneori - ci mai ales
raporturile dintre terţi şi persoanele care culeg moştenirea datorită înlăturării de la moştenire a nedemnului.
25
În privinţa bunurilor imobile sunt aplicabile regulile din materia cărţii funciare. Aceasta înseamnă că
sunt incidente dispoziţiile art. 901 NCC, potrivit cu care „(1) Sub rezerva unor dispoziţii legale
contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul
unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la
cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
(2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de
înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în
favoarea altei persoane; şi
c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bună- credinţă un
drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său
în drepturi, după caz.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de
succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz”.
Trebuie menţionate şi două texte din Legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011 cu
incidenţă în materie. Pe de o parte, art. 76 prevede că „Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil
privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai
actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a
Codului civil”, iar art. 79 dispune că „(1) În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea
funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar,
întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor
proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din Codul civil sau ale art. 31 din Legea
nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit
termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune
prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile şi
înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. În acest caz, sunt aplicabile
dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului”.
În toate cazurile în care actul se menţine, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri
moştenitorilor adevăraţi ca posesor de rea-credinţă. Iar dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv,
nedemnul va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege pentru a atrage răspunderea pentru evicţiune.
37. Invocarea nedemnităţii succesorale. Dată fiind gravitatea faptelor sancţionate de lege cu
nedemnitatea, ea poate fi invocată de orice persoană interesată care urmează să profite de înlăturarea de
la moştenire a nedemnului, cum sunt:
a) Comoştenitorii sau moştenitorii subsecvenţi;
b) Legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul ar fi fost un moştenitor rezervatar a cărui
prezenţă putea determina reducţiunea liberalităţii sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispoziţiilor
testamentare;
c) Nedemnitatea de drept poate fi invocată din oficiu şi de către instanţa de judecată ori de către
notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
d) În privinţa nedemnităţii judiciare, aceasta poate fi invocată de orice succesibil, iar în situaţia în
care singurul succesibil este nedemnul, comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate cere instanţei judecătoreşti să declare
nedemnitatea unicului succesibil care a comis cel puţin una dintre faptele prevăzute de art. 959 alin. 1
NCC.
e) Cât priveşte invocarea de către nedemn a propriei sale nedemnităţi, împărtăşim soluţia potrivit
căreia nu poate primi aplicare principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans şi deci este
admisibilă invocarea nedemnităţii şi de către nedemn dacă acesta justifică un interes legitim.
În toate cazurile nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţă numai după deschiderea
moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la
26
moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără
invocarea nedemnităţii). Dacă înlăturarea de la moştenire a nedemnului se datorează dispoziţiilor
testamentare, contestate într-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind
obligaţi să apere cu prioritate validitatea acestor dispoziţii.
În aceste condiţii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă,
iar dacă - după deschiderea succesiunii - a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale şi a decedat înainte
de constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste
bunuri (moştenitori prin retransmitere), ei neputând dobândi de la nedemn drepturi pe care acesta nu lea
avut din cauza efectelor retroactive ale nedemnităţii.
38. Înlăturarea efectelor nedemnităţii (art. 961 NCC)
Art. 961 alin (1) NCC prevede că „Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate
expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o
declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după
săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea”.
Această prevedere legală se regăseşte pentru prima dată în peisajul legislaţiei româneşti. S-a avut în
vedere faptul că, deşi un succesibil a comis o faptă gravă care ar fi de natură a atrage sancţiunea
nedemnităţii, date fiind relaţiile apropiate dintre acesta şi de cuius (de regulă, sunt rude) este posibil ca
cel care lasă moştenirea să dorească să înlăture efectele nedemnităţii. Este un fel de „iertare” a
nedemnului, iar consecinţa este aceea că se pot înlătura chiar şi efectele nedemnităţii de drept, iar nu
doar efectele nedemnităţii judiciare.
Fiind vorba de o manifestare de voinţă a celui care lasă moştenirea ce va produce efecte foarte
însemnate (se creează condiţiile ca cel care putea fi declarat nedemn să vină la moştenire), legiuitorul a
dorit ca cel care lasă moştenirea să–l ierte pe nedemn în deplină cunoştinţă de cauză. De aceea, nu este
suficient ca de cuius-ul să îl gratifice pe nedemn ulterior comiterii faptei, ci este necesar ca în cuprinsul
testamentului (care poate fi olograf sau autentic) ori în cadrul actului autentic notarial să se menţioneze
în mod expres că efectele nedemnităţii au fost înlăturate prin voinţa de cuius-ului.
Precizăm şi faptul că potrivit art. 961 alin. (2) „Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin
reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia
executării pedepsei penale”. În toate aceste situaţii nedemnul a fost condamnat prin hotărâre definitivă,
iar scopul acestor măsuri de politică penală nu trebuie să afecteze producerea efectelor nedemnităţii
succesorale, ca sancţiune civilă.

Un comentariu:

  1. Cred ca articolul cuprinde tot ce vrei despre succesiuni. Am avut si eu o problema de genul asta dar am rezolvat-o in Suceava cu un grup de notari de foarte mare incredere. Ii putei gasi pe site-ul asta https://notar-suceava.ro/. Succes!

    RăspundețiȘtergere