Universitatea “Nicolae Titulescu” Bucureşti
Facultatea de Drept
Prof. univ. dr. Gabriel Boroi
DREPT CIVIL
Partea generală. Persoanele
- suport de curs pentru învăţământul la distanţă -
2010
CUPRINS
Unitatea de învăţare nr. 1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL
§1. Definiţia, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.
§2. Normele de drept civil.
§3. Test.
§4. Bibliografie obligatorie.
Unitatea de învăţare nr. 2
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
§1. Caracterizare generală a raportului juridic civil.
§2. Conţinutul raportului juridic civil.
§3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile.
§4. Părţile raportului juridic civil.
§5. Test.
§6. Bibliografie obligatorie.
Unitatea de învăţare nr. 3
ACTUL JURIDIC CIVIL
§1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile.
§2. Condiţiile de fond ale actului juridic civil.
§3. Forma actului juridic civil.
§4. Modalităţile actului juridic civil.
§5. Efectele actului juridic civil.
§6. Nulitatea actului juridic civil.
§7. Alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
§8. Test.
§9. Bibliografie obligatorie.
Unitatea de învăţare nr. 4
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
§1. Consideraţii generale privitoare la prescripţia extinctivă.
§2. Domeniul prescripţiei extinctive.
§3. Termenele de prescripţie extinctivă.
§4. Cursul prescripţiei extinctive.
§5. Test.
§6. Bibliografie obligatorie.
Unitatea de învăţare nr. 5
PERSOANA FIZICĂ
§1. Identificarea persoanei fizice.
§2. Capacitatea civilă a persoanei fizice.
§3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.
§4. Test.
§5. Bibliografie obligatorie.
Unitatea de învăţare nr. 6
PERSOANA JURIDICĂ
§1. Noţiune. Elemente constitutive. Identificare.
§2. Înfiinţarea persoanelor juridice.
§3. Capacitatea civilă a persoanei juridice.
§4. Reorganizarea persoanelor juridice.
§5. Încetarea persoanelor juridice.
§6. Test.
§7. Bibliografie obligatorie.
Unitatea de învăţare nr. 1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL
Cuprins:
§1. Definiţia, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.
§2. Normele de drept civil.
§3. Test.
§4. Bibliografie obligatorie.
Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
Þ definiţi dreptul civil, ca ramură de drept, şi ştiinţa dreptului civil;
Þ identificaţi rolul dreptului civil în sistemul de drept românesc şi delimitarea lui de alte ramuri de drept;
Þ enumeraţi izvoarele dreptului civil;
Þ analizaţi normele de drept civil, clasificarea acestora şi aplicarea legii civile (a normelor de drept civil) în spaţiu, în
timp şi asupra persoanelor.
§1. DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL
1. Definiţia dreptului civil
Dreptul civil, ca ramură de drept, este ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică.
2. Rolul dreptului civil
În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât,
prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi
personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil
reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi
întăririi moralei.
Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului
românesc constă în poziţia sau funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă de alte ramuri
de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine
norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când
normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.
3. Principiile dreptului civil
Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei
călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare
ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv,
precum şi reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept
respective.
Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile
fundamentale ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii ale
uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga
legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai
importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie
civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu
aceeaşi intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept
civil. Vom include în această categorie: principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii
civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale; principiul garantării şi
ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o
instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, având deci o vocaţie mai
redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul consensualismului
priveşte forma actului juridic civil; principiul chemării la moştenire a rudelor
în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de rudenie între
moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi
grad chemate la moştenire sunt specifice devoluţiunii succesorale legale; principiul ocrotirii
bunei-credinţe este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale,
răspunderea civilă etc.) etc.
4. Delimitarea dreptului civil
În operaţiunea delimitării diferitelor ramuri de drept (în ce ne priveşte, a dreptului civil de
alte ramuri de drept) pot fi utilizate următoarele criterii: obiectul de reglementare; metoda
de reglementare; calitatea subiectelor; caracterul normelor; specificul sancţiunilor;
principiile.
Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale ce sunt
reglementate de un ansamblu de norme juridice care, la rândul lor, sunt unitare. Obiectul de
reglementare este criteriul determinant în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept.
După cum am văzut, obiectul dreptului civil este format din două mari categorii de raporturi
sociale (patrimoniale şi nepatrimoniale), însă nu toate raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale constituie obiect de reglementare pentru dreptul civil.
Metoda de reglementare este criteriul subsecvent de delimitare şi constă în modalitatea
de influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin edictarea normelor juridice. Specifică
şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre deosebire de
alte ramuri de drept (de exemplu, dreptul administrativ) în care, în raportul juridic, o parte
este subordonată celeilalte. Există însă şi alte ramuri de drept care folosesc metoda egalităţii
juridice a părţilor, iar pentru alte ramuri de drept se utilizează atât metoda egalităţii părţilor,
cât şi metoda subordonării părţilor.
Datorită împrejurării că nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt reglementate
de dreptul civil, ci şi alte ramuri de drept reglementează asemenea raporturi, iar
metoda egalităţii juridice a părţilor nu este aplicată exclusiv de dreptul civil, este necesar să
se recurgă la alte criterii de delimitare.
Astfel, calitatea subiectelor poate reprezenta un criteriu de departajare a dreptului civil
de alte ramuri de drept, în măsura în care acestea ar impune subiectelor raporturilor juridice
o calitate specială (de exemplu, calitatea de comerciant), ţinând cont de faptul că normele
dreptului civil nu pretind subiectelor o anume calitate, fiind suficientă aceea de persoană
fizică sau persoană juridică.
Caracterul normelor juridice constituie un alt criteriu auxiliar, majoritare în dreptul civil
fiind normele dispozitive, spre deosebire de alte ramuri de drept în care preponderente sunt
normele imperative.
Un alt criteriu auxiliar este caracterul sancţiunilor ce intervin în caz de nerespectare a unei
norme juridice, specifică dreptului civil fiind restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care
constă fie în repararea prejudiciului cauzat, fie în încetarea acţiunii de vătămare a dreptului
personal nepatrimonial. Această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul
procesului civil.
Principiile proprii unei ramuri de drept constituie, de asemenea, un criteriu de delimitare.
Dacă într-un anumit caz sunt identificate principiile generale ale dreptului civil, s-ar putea
trage concluzia, până la proba contrară, că ne găsim în prezenţa unui raport juridic civil.
Subliniem că în activitatea de delimitare a dreptului civil de o altă ramură de drept, se
poate recurge fie la toate criteriile enunţate, fie numai la unele din acestea, în funcţie de
împrejurările concrete ale cazului respectiv.
§2. NORMELE DE DREPT CIVIL
1. Izvoarele (sursele) dreptului civil
Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care reglementează
conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă)
de drept civil.
În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică
actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.
În literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă, alături de actele normative,
există şi alte izvoare ale dreptului civil. Mai exact, problema care se pune este aceea dacă sar
putea atribui sau nu obiceiului, moralei şi jurisprudenţei calitatea de izvoare distincte ale
dreptului civil.
Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei
ce o aplică o consideră obligatorie. Prin el însuşi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil,
ci numai în măsura în care se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor juridice civile,
prin trimiterea expresă făcută în cuprinsul unui act normativ. De altfel, chiar şi în cazul când
un text de lege trimite expres la obicei, acesta din urmă nu poate fi considerat un izvor
distinct (de sine stătător) al dreptului civil deoarece, deşi regula de conduită este dată de
cutumă, sancţiunea pentru nerespectarea ei intervine în temeiul dispoziţiei legale; dacă s-ar
abroga textul de lege care trimite la obicei, atunci nerespectarea acestuia din urmă nu ar mai
putea să fie sancţionată.
Soluţia oferită în ceea ce priveşte obiceiul urmează a se da şi în legătură cu morala
(regulile de convieţuire socială). Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în
măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în
anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod
expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă, dar circumstanţele
speţei permit încorporarea.
În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată
are atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la
situaţia de fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia
de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile
din procesul în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu
poate juca rolul unui izvor de drept.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt,
caracterul de izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia
de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în
soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat
neconstituţional. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu
caracter normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ
cu caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a
făcut altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate
să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat
nu se va mai aplica. În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept,
jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată, constituie un
semnal de atenţie pentru legiuitor.
2. Clasificarea normelor de drept civil
a) După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu să deroge
de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele imperative se împart, la rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive.
b) În funcţie de finalitatea textului legal, se distinge între normele juridice civile de ordine
publică şi normele juridice civile de ordine privată.
c) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme
generale şi norme speciale.
Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică
deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială
constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la
norma generală – specialia generalibus derogant; norma generală nu derogă de la norma
specială – generalia specialibus non derogant.
3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)
Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită
durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed,
coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim
despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile
asupra persoanelor.
a) Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în
vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României, fie la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se
produce prin abrogarea ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.
În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în
timp, iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se
completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege
civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi
situaţiilor anterioare.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are
în vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare
să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite
după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de
abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting
şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai
complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi
îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze
sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei
situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica
situaţiei juridice respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al
(ne)retroactivităţii.
Dintre diversele teorii susţinute, o vom reţine pe aceea care, în prealabil, deosebeşte, pe
de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi
viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una
din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele
pe care aceasta le produce). O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte
de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte
pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse
înainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în
privinţa acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În
schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată
retroactivă), atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată,
precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă,
situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare
(facta pendentia).
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după
intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie şi anume
ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii
determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea
legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână
guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se
stingă.
Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă
prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.
b) Aplicarea legii civile în spaţiu. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi
un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între
subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă
ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele
centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care
sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a
teritoriului naţional, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică
doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se
rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat (norme înscrise în Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat).
c) Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt subiectele de
drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi
generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate
normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de
drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile
civile pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor
fizice, cât şi persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.
4. Interpretarea normelor de drept civil
Prin interpretarea normelor de drept civil (interpretarea legii civile) se întelege
operaţiunea de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.
a) În funcţie de forţa sa obligatorie sau nu (sau, mai exact, în funcţie de organul ori
persoana de la care provine), se deosebeşte între interpretare oficială şi interpretarea
neoficială.
b) În raport de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală (numită şi
declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
c) În funcţie de procedeele cu ajutorul cărora interpretul stabileşte înţelesul normei
juridice, deci după metoda de interpretare folosită, se deosebeşte între: interpretarea
gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică,
interpretarea logică şi interpretarea prin analogie.
§3. Test
Exemple de subiecte de sinteză:
1. Definiţi dreptul civil.
2. Clasificarea normelor de drept civil.
3. Principiile dreptului civil.
Exemplu test tip grilă:
În funcţie de finalitatea textului legal, distingem între:
a) norme imperative şi norme dispozitive;
b) norme de ordine publică şi norme de ordine privată;
c) norme generale şi norme speciale.
§4. Bibliografie obligatorie
- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită de Carla
Alexandra Anghelescu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 1-42;
- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 11-60.
Unitatea de învăţare nr. 2
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Cuprins:
§1. Caracterizare generală a raportului juridic civil.
§2. Conţinutul raportului juridic civil.
§3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile.
§4. Părţile raportului juridic civil.
§5. Test.
§6. Bibliografie specifică.
Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
Þ caracterizaţi raportul juridic civil;
Þ identificaţi conţinutul raportului juridic civil (drepturile subiective civile şi obligaţiile civile);
Þ analizaţi obiectul raportului juridic civil (bunurile, clasificarea acestora, importanţa clasificării lor);
Þ identificaţi părţile raportului juridic civil.
§1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport
voliţional; părţile au poziţia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului
juridic civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului
juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective
civile sau de obligaţii civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic
respectiv. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.
§2. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar
obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
1. Definiţia dreptului subiectiv civil
Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor
juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.
2. Clasificarea drepturilor subiective civile
a) Drepturile subiective civile se clasifică în absolute şi relative după cum titularul
dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria
drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi
drepturile reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Categoria
drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.
b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în
nepatrimoniale şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în
bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La
rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi
drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare,
în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de
drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de
cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale
nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în
discuţie vizează drepturile patrimoniale.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale,
deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativteritoriale)
şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată
atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativteritoriale);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dezmembrămintele
dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca
drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de
acestea persoanelor juridice anexă.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
- dreptul de ipotecă;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de Codul civil;
- garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999;
- privilegiile;
- dreptul de retenţie.
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanţă.
d) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure şi simple şi
drepturi afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului
său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă
titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare,
certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci este
afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau
o sarcină.
3. Definiţia obligaţiei civile
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a
avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în
a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.
4. Clasificarea obligaţiilor civile
a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face
În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a
transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda
în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o
obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o
asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea
celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care
se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta
întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune
sau de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă
unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut
înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept,
iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a
nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative
Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această
categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii
este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit,
debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat
bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi
diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul
preconizat.
d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem
Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în
alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între
părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea
obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care
se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care
dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a
participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul
legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum:
protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor
calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc.
e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică,
în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului
pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică,
iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă
restituirea prestaţiei.
f) Alte clasificări
După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale,
obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile
născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această
din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen
şi obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale),
obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi
obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile
pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.
§3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE
1. Definiţia obiectului raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau
inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar
acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al
acestui raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului
juridic civil.
2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu
Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se
desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În sens restrâns, prin bunuri
se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere
(însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de
bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se
compune din două laturi, anume, latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum
şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi
de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod
izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane,
în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei
persoane.
3. Clasificarea bunurilor
a) Bunuri imobile şi bunuri mobile
Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi
calificarea dată de lege.
În dreptul nostru civil, bunurile imobile (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri:
imobile prin natura lor; imobile prin destinaţie; imobile prin obiectul la care se aplică (numite
şi imobile prin determinarea legii).
Bunurile mobile (numite şi bunuri mişcătoare) sunt şi ele de trei feluri: mobile prin natura
lor; mobile prin determinarea legii, mobile prin anticipaţie.
b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de
lege.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil
translativ sau constitutiv de drepturi reale.
În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin
natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de
consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res
communis – aerul, razele soarelui, apa mării etc.).
.
c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic
După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite
şi bunuri certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau
de gen – res genera).
Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate
de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în
această categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate,
stradă, număr), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin numărul de
înmatriculare etc.
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei
sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr,
greutate, măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.
d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile,
bunurile sunt fungibile şi nefungibile.
Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a
fi afectată valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii,
aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea
substanţei ori înstrăinarea lor.
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să
nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele,
combustibili etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie
necesară, pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri
neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.
f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se împart în
frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în
mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără
vreo intervenţie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a
activităţii omului; fructe civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al
folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, venitul rentelor; arendele etc.).
Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun
cu consumarea substanţei sale.
g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale
Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile
simţurilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală,
abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporale;
- titlurile de valoare;
- drepturile de creanţă.
h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în
divizibile şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia
sa economică.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică.
i) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat
Această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce aparţin statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, „proprietatea
publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”, acestea din urmă fiind
enumerate de art. 3 alin. (3) din Constituţie (comunele, oraşele, inclusiv municipiile, precum
şi judeţele).
Aşadar, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate
publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile intră fie în
„domeniul public de interes naţional” (dreptul de proprietate publică aparţine statului) sau
în „domeniul public de interes local sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine
comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor), fie în „domeniul privat” (dreptul de
proprietate privată aparţine statului sau, după caz, unităţilor administrativ-teritoriale).
j) Bunuri principale şi bunuri accesorii
Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a
servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal.
k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să
treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele
obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că nu toate bunurile debitorului pot
forma obiect al executării silite.
În consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri care
sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile
insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe
băneşti.
§4. PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
1. Categoriile subiectelor de drept civil
Există două categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice; persoanele juridice
(numite uneori şi persoane morale).
Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi
obligaţii civile.
Prin persoană juridică se desemnează entitatea care, îndeplinind condiţiile prevăzute de
lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele
cerinţe, cumulativ:
- să aibă o organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu distinct;
- să aibă un scop determinat.
2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
În circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juridic civil se
stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care dobândeşte sau deţine dreptul
subiectiv civil ce intră în conţinutul raportului juridic civil), şi o altă persoană, ca subiect pasiv
(persoana căreia îi incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil). Sub
aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil este simplu.
Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie
ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu
pluralitate de subiecte.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat,
este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ.
În schimb, pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale
ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim după cum
acestea au în conţinut un drept real sau un drept de creanţă.
a) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale
În cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate,
subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin
titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietatea
exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane (proprietatea comună).
Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate
asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.
Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele trei forme: coproprietatea,
indiviziunea şi devălmăşia.
Coproprietatea presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de coproprietari)
deţin în proprietate un lucru sau câteva lucruri determinate, fiecare dintre
coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând
o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui.
Indiviziunea presupune că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de
lucruri, fiecare având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând
un anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectivă. Este cazul moştenitorilor
unei persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.
Se observă că principala deosebire dintre coproprietate şi indiviziune priveşte obiectul
acestora; coproprietatea are ca obiect un lucru determinat, iar indiviziunea are ca obiect o
universalitate (o masă) de lucruri. Neexistând diferenţieri de ordin calitativ (de regim juridic)
între coproprietate şi indiviziune, de regulă, acestea sunt studiate împreună, sub denumirea
de proprietate comună pe cote-părţi.
Prin devălmăşie se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin
faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este
nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau
lucrurile nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm proprietatea soţilor
asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.
Proprietatea comună, în oricare din cele trei forme, încetează prin partaj (împărţeală), cu
excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
b) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanţă
În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de creanţă), pluralitatea poate
să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori).
Sub un alt aspect, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate
îmbrăca trei forme: obligaţiile conjuncte, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.
Obligaţia conjunctă (numită şi obligaţie divizibilă) este aceea care leagă mai mulţi
creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă.
Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga
datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii
datorii (solidaritate pasivă).
Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului ei sau datorită voinţei
părţilor, nu poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori
(indivizibilitate pasivă). Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul
creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie ce formează
obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie; plata
făcută de oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de toţi ceilalţi
codebitori.
3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor
patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul
unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între raporturile
reale şi raporturile obligaţionale.
În ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept
real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului
pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea
raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor
reale (art. 644 şi art. 645 C. civ. enumeră următoarele moduri prin care se dobândeşte şi se
transmite proprietatea (precum şi celelalte drepturi reale): succesiunea (legală), legatul,
convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea şi ocupaţiunea. La acestea, urmează a
se mai adăuga şi hotărârea judecătorească (însă numai în măsura în care aceasta ar avea efect
constitutiv, iar nu şi efect declarativ).
În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină o
schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a persoanei
subiectului pasiv (debitorul).
a) Schimbarea creditorului
Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea
persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional.
Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei
alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se
transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor
cedat.
Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa
care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi
eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru
valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a
făcut cu titlu gratuit.
Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei)
este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un
terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria
debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.
Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) accipiensului, deci
subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi
debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului
plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele
garanţii ce o însoţesc.
Novaţia (acea convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă
obligaţie) prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui vechi,
debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor.
Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în
cazul persoanelor fizice), prin reorganizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice),
prin poprire (ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata către creditorul
popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit) sau chiar
prin intermediul stipulaţiei pentru altul (dacă este dublată de stingerea unei obligaţii
anterioare a promitentului faţă de stipulant, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care
promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar).
b) Schimbarea debitorului
Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, în dreptul civil
român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie (care ar presupune
înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără a fi nevoie de
consimţământul creditorului acelei obligaţii). Această situaţie a nereglementării cesiunii de
datorie este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de altă
parte, pe ideea potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea
debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea
concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuală cesiune a
datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze
acea datorie ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.
Ar urma să admitem că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea
loc o preluare de datorie. Aşadar, vom reţine un prim mijloc juridic de schimbare a
debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului
acelei obligaţii.
Pentru atingerea unor efecte asemănătoare celor de la cesiunea de datorie, deci pentru
schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi
utilizate anumite mijloace juridice, precum: novaţia prin schimbare de debitor, delegaţia,
stipulaţia pentru altul, poprirea etc.
Menţionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune în
acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către debitor, întrucât a fost
stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie intuitu personae).
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă
de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără
consimţământul debitorului.
În cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără
consimţământul debitorului, se spune că novaţia se realizează pe cale de expromisiune.
În cazul în care se cere şi consimţământul debitorului, novaţia prin schimbare de debitor
este o delegaţie perfectă.
Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui
al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Debitorul care face delegaţia se numeşte
delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui (deci persoana delegată ca nou
debitor) se numeşte delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament se numeşte
delegatar.
După cum delegatarul îl liberează sau nu pe delegant, delegaţia este perfectă sau
imperfectă.
Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul, prin declaraţie expresă, îl liberează pe
delegant, mulţumindu-se cu noua obligaţie a delegatului. Practic, delegaţia perfectă se
confundă cu novaţia prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului.
Delegaţia este imperfectă dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, astfel
încât el va avea, pe lângă vechiul debitor (delegantul), un nou debitor (delegatul).
Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane)
este acel contract prin care una din părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul
unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul beneficiar
să participe la încheierea contractului. Cel care stipulează prestaţia în favoarea terţului se
numeşte stipulant, persoana care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul
terţului se numeşte promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia se numeşte
terţ beneficiar. Aşadar, în cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant
să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea
convenţiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.
Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci când
stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin intermediul
unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său.
Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele
sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care
urmăreşte sumele respective se numeşte creditor popritor, debitorul acestuia poartă
denumirea de debitor poprit, iar terţul, care la rândul lui este debitor al debitorului poprit, se
numeşte terţ poprit.
La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiune de
creanţă. Spre exemplu, să presupunem că Primus este creditor al lui Secundus, iar, la rândul
lui, Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus cedează lui Primus creanţa sa faţă de
Tertius, astfel încât Primus devine creditor al lui Tertius. Însă, Primus va avea împotriva lui
Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe
care o avea faţă de Secundus (de exemplu, nu este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri,
este preferabil pentru Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către
Tertius.
De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin
moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin reorganizare şi transformare (în cazul
persoanelor juridice).
§5. Test
Exemple de subiecte de sinteză:
1. Definiţi dreptul subiectiv civil.
2. Clasificarea obligaţiilor civile.
3. Clasificarea bunurilor.
Exemple de teste tip grilă:
1. Categoria drepturilor reale accesorii include, printre altele: a) dreptul de servitute; b) dreptul de ipotecă;
c) posesia.
2. Prin obligaţie de a da se înţelege îndatorirea: a) de a preda un lucru; b) de a transmite un drept de
creanţă; c) de a transmite sau de a constitui un drept real.
3. Obligaţiile naturale: a) nu se bucură de vreo sancţiune (protecţie) juridică; b) pot fi valorificate numai pe
cale de excepţie (apărare); c) sunt îndatoriri care decurg din regulile de convieţuire socială.
4. După cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligaţii, fără a afecta valabilitatea plăţii, bunurile se
clasifică în: a) divizibile şi indivizibile; b) frugifere şi nefrugifere; c) fungibile şi nefungibile.
5. Categoria bunurilor incorporale include, printre altele: a) dreptul de proprietate asupra unui bun mobil
prin natura lui; b) titlurile de valoare; c) toate drepturile subiective.
6. Obligaţia conjunctă: a) presupune că datoria sau, după caz, creanţa este divizibilă; b) se mai numeşte şi
obligaţie solidară; c) există, în cazul pluralităţii active, numai dacă a fost prevăzută expres în actul juridic civil.
7. Schimbarea debitorului se poate realiza prin intermediul: a) subrogaţiei personale; b) delegaţiei perfecte;
c) cesiunii datoriei, indiferent dacă există sau nu consimţământul creditorului.
§6. Bibliografie obligatorie
- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită de Carla
Alexandra Anghelescu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 43-92;
- Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Adriana Almăşan, Ioana Pădurariu, Drept civil. Curs selectiv pentru
licenţă. Teste grilă, ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 3-44;
- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 61-108.
Unitatea de învăţare nr. 3
ACTUL JURIDIC CIVIL
Cuprins:
§1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile.
§2. Condiţiile de fond ale actului juridic civil.
§3. Forma actului juridic civil.
§4. Modalităţile actului juridic civil.
§5. Efectele actului juridic civil.
§6. Nulitatea actului juridic civil.
§7. Alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
§8. Test.
§9. Bibliografie obligatorie.
Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
Þ definiţi şi să clasificaţi actele juridice civile;
Þ identificaţi condiţiile de fond ale actului juridic civil;
Þ analizaţi forma actului juridic civil (forma ad validitatem, ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate
faţă de terţi)
Þ analizaţi modalităţile actului juridic civil (termen, condiţie şi sarcină);
Þ prezentaţi efectele actului juridic civil;
Þ prezentaţi instituţia nulităţii actului juridic civil;
Þ identificaţi alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil (revocarea, caducitatea, inopozabilitatea,
reducţiunea);
Þ analizaţi răspunderea civilă contractuală.
§1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE
1. Definiţia actului juridic civil
Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două înţelesuri. Primul sens este acela
care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se
utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul negotium. Însă, atât în
legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin sintagma „act
juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul
material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se
foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Întro
exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul
de înscris.
2. Clasificarea actelor juridice civile
a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale
În funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi.
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi.
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi.
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale
şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale.
Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul numărului
părţilor, pe când clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul
conţinutului lor. Toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria
actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt
contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord de voinţă, ci sunt rezultatul manifestării
unilaterale de voinţă.
b) Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit
După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi
actele juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de
o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte
aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să
cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere
posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte, de
care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor.
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură
un avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul.
Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului.
c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative
Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după
criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat
anterior.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui
drept subiectiv civil preexistent.
d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie
În raport de importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de administrare şi
de dispoziţie.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu.
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.
e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale
În funcţie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale, solemne
(formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare
de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Trebuie subliniat
că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice, actul juridic consensual
reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.
Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla
manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă
prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru
însăşi valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută
ad validitatem sau ad solemnitatem.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice reale nu iau
naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale) a bunului.
f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi
După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile
pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen,
o condiţie sau o sarcină.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor
juridice în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile şi anume:
- acte juridice incompatibile cu modalităţile;
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi;
- acte juridice inseparabile de modalităţi.
g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii
După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.
Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său
juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice
sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând
de soarta altui act juridic, principal.
h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite
După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte
juridice numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea
civilă, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire
legală şi de o reglementare proprie.
i) Acte juridice cu executare dintr-o dată şi acte juridice cu executare succesivă
Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.
Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare
instantanee.
Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai
multe prestaţii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune,
contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de
societate civilă etc.
§2. CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate
şi generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind,
în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi
capacitatea de exerciţiu a acesteia.
În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile,
incapacitatea constituind excepţia.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.
În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut
că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare
de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi
puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când
discernământul este de natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista,
izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o
situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.
În al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice
civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii
actului juridic respectiv.
2. Consimţământul
a) Precizări introductive
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic
civil.
Consimţământul şi cauza (scopul) alcătuiesc voinţa juridică. Aceasta este guvernată de
două principii: principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de
voinţă); principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe,
cumulativ:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenţa; leziunea.
b) Eroarea
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.
În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), eroarea este de trei
feluri: eroare obstacol; eroare gravă; eroare indiferentă.
În cazul erorii obstacol, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se
încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar
cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un
contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare),
fie asupra identităţii fizice a obiectului (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede
că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de
exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că
este vorba de un imobil situat în Bucureşti).
Se observă că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece,
practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or,
viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat. Tocmai datorită
faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, sancţiunea care
intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului
juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei totale a consimţământului.
Eroarea gravă, numită şi eroare-viciu de consimţământ, presupune că falsa reprezentare
cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam), fie
asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic, însă numai dacă actul
juridic s-a încheiat în considerarea unei anumite persoane (error in personam).
Eroarea gravă (eroarea–viciu de consimţământ) atrage nulitatea relativă a actului juridic
respectiv. Trebuie reţinut că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a
contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la
eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea
ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat.
Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic, neafectând însăşi valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea
asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, eroarea
asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului actului juridic etc.). Tocmai de aceea, uneori,
o asemenea eroare este denumită eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic sau
chiar eroare uşoară.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să
rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de
fapt; eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii
faptice la încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la
încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii): elementul asupra căruia
cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în
sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat; în
cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea
cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa
reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză.
c) Dolul
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,
prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În alte cuvinte,
dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă).
După consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, se deosebeşte
între dolul principal şi dolul incident.
Dolul principal este acela care priveşte împrejurări importante (determinante) la
încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.
Dolul incident, numit şi incidental sau secundar, este acela care vizează împrejurări
nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia,
putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul.
Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv
(material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase,
şiretenii etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în
intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act
juridic.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe, cumulativ:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic; să provină de la cealaltă parte.
Sancţiunea care intervine în cazul dolului (principal) este nulitatea relativă a actului
juridic. Existenţa elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni
în temeiul art. 998 C. civ., utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în
declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea
prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale
în eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate.
Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a
avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.
d) Violenţa
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un
rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel
nu l-ar fi încheiat.
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală. Violenţa
fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei
ori bunurile sale. Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă
la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi
ameninţarea nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de
consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu
darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
Numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ,
atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente: un
element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău; un element subiectiv
(intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Două cerinţe trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de
consimţământ, anume: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic civil; ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).
Sancţiunea care intervine în cazul violenţei - viciu de consimţământ constă în nulitatea
relativă a actului juridic. Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura
violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe temeiul art.
998 C. civ., ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil.
e) Leziunea
Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei
vădite de valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii convenţiei.
Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între
contraprestaţii.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele cerinţe: prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic
respectiv; prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.
Leziunea are un domeniu de aplicare restrâns, atât sub aspectul persoanelor ce o pot
invoca drept cauză de anulare, cât şi sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare
pentru leziune. Sub primul aspect, leziunea priveşte, în principiu, numai pe minorii între 14 şi
18 ani, deci pe cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele juridice care pot fi anulate
pentru leziune trebuie să întrunească următoarele cerinţe: să fie acte juridice civile de
administrare; să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; să fie încheiate de
minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie păgubitoare
pentru minor.
Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea relativă (acţiunea în
justiţie prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă denumirea de
acţiune în resciziune); reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.
3. Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic,
adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să
fie licit şi moral. Acestea sunt deci cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului
juridic civil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale:
obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă; cel care se obligă să fie titularul dreptului
subiectiv civil; să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege. De
asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite
bunuri, de exemplu, împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile,
împrumutul de consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit
naturii lor, gajul se referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un
bun imobil etc.
4. Cauza (scopul) actului juridic civil
Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi
scopul mediat.
Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau
prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi
cealaltă parte, la rândul ei, se obligă); în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi –
intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii
bunului; în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care
depinde şansa câştigului sau riscul pierderii.
De reţinut că, în cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit
pentru fiecare tip de asemenea act. Astfel: în cazul promisiunii publice de recompensă,
scopul obligaţiei promitentului constă în prefigurarea mentală a executării prestaţiei pentru
care urmează a plăti recompensa; pentru purgă, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a
curăţi imobilul de sarcinile reale care îl grevează; în cazul acceptării unei moşteniri, scopul
imediat îl constituie consolidarea calităţii de moştenitor; în cazul ofertei de a contracta,
scopul imediat constă în prefigurarea acceptării acesteia, deci în prefigurarea încheierii unui
contract; în cazul recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat constă în
stabilirea legăturii de filiaţie între cel ce face recunoaşterea şi cel recunoscut etc.
De asemenea, mai precizăm că, pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie
apreciat ţinându-se cont nu numai de un anumit caracter juridic al actului respectiv, spre
exemplu, în cazul contractului de comodat (act juridic real şi cu titlu gratuit), scopul imediat
constă atât în prefigurarea remiterii lucrului, cât şi în intenţia comodantului de a procura,
gratuit, un folos comodatarului.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al
încheierii actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei
persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la
alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Spre
exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia
concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel
încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona
cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă
pentru a face o investiţie etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un
lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde
un lucru pentru ca din suma obţinută să îşi plătească o datorie etc.).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe,
cumulativ: să existe; să fie reală (să nu fie falsă); să fie licită şi morală.
Legea instituie două prezumţii: prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul
redării ei în înscrisul constatator al actului juridic; prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce
înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Ambele prezumţii legale sunt relative. Prin urmare, cel
care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de
probă.
§3. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Consideraţii introductive
Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi
un sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului
juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului
juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de
terţi.
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului
libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să
ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în
scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile,
manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
2. Forma ad validitatem
Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de
validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element
constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate
absolută; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea
expresă de voinţă; este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie
îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă
şi o excepţie, prevăzută de art. 859 C. civ., anume testamentul).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt
următoarele: toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per
relationem, adică actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o
sursă externă; actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic
solemn trebuie constatat printr-o procură autentică); actul juridic care determină ineficienţa
unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă o excepţie în cazul
legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit).
3. Forma ad probationem
Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de
lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic
civil.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei
atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil,
ci, în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic
civil cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două
chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.
4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi
persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau
intereselor acestora.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor
faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de
lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul
nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic,
adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau
de una dintre ele împotriva sa. În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar
este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile
izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.
§4. MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Termenul
Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca
realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului
drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.
a) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen
care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al
executării obligaţiei civile corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de
bani împrumutată); termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui,
stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative (de exemplu,
data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere).
b) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului
termenului), se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului
(care reprezintă regula); termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului,
în care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în
favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul stipulat într-un contract de
asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia este
stabilit termenul poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul în care termenul a
fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul
termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
c) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen
convenţional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau
multilateral; termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte
de drept din actul juridic; termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat
debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie (de exemplu,
termenul de graţie).
d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu
scadenţă certă, adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din
chiar momentul încheierii actului juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se
desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de
împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este
sigură (de exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea
actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia. Termenul suspensiv are ca efect întârzierea
începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative.
Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă. Termenul
extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Până la
împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă,
după împlinirea termenului, acestea încetează.
2. Condiţia
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare,
de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
civile corelative.
a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia
suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde
desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după
cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri:
cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului
depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor. Condiţia este
mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de
voinţa unei persoane determinate. Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia
potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi,
cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane
nedeterminate). Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa uneia dintre părţi. Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur
potestativă din partea celui care se obligă este nulă.
c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie
pozitivă sau negativă.
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli. În primul
rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile
corelative. În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul
că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau
neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Regula
retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea
deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele
condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului.
Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia
suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între
momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment
(eveniente conditione).
3. Sarcina
Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către
dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi).
§5. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiune. Enumerarea principiilor
Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile
cărora actul juridic le dă naştere, le modifică sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul
juridic civil reprezintă conţinutul acestuia.
Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de drept civil care arată
modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc
aceste efecte.
De regulă, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei
obligatorii, irevocabilitatea şi principiul relativităţii. Uneori, se apreciază că irevocabilitatea nu
reprezintă un principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.
2. Principiul forţei obligatorii
Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă
de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul
convenţiilor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte
cuvinte, actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie şi pentru organul de jurisdicţie învestit
cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să
asigure executarea actului juridic legal încheiat.
De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic
civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de
voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse
decât cele stabilite iniţial.
a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres
de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui
element al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm: încetarea
contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului; încetarea
contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege (pierderea
obiectului societăţii; moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre
asociaţi, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii
asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili;
pieirea lucrului); încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii
sau falimentului mandantului ori mandatarului; stabilirea, prin lege, fie a duratei
contractului, inferioară celei prevăzute de părţi în contractul aflat în curs de executare, fie a
altor efecte, mai restrânse decât cele prevăzute de părţi , etc.
b) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ: prorogarea
(prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de
părţi; prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare; moratoriul
legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a
executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în
considerarea unor împrejurări excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.
3. Irevocabilitatea actului juridic civil
Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor
actului juridic sau doar ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii, înţelegem faptul că
actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia
din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în
sens contrar, din partea autorului acestuia.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic
bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se
poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic
unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau
multilaterale sunt următoarele: revocarea donaţiei între soţi; denunţarea contractului de
locaţiune încheiat pe durată nedeterminată; revocarea contractului de mandat de către
mandant şi renunţarea mandatarului la mandat; încetarea contractului de depozit la cererea
deponentului; denunţarea contractului de asigurare etc.
b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele: legatul;
retractarea renunţării la moştenire; revenirea asupra acceptării exprese sau tacite a
moştenirii, în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de
jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării; revocarea
mărturisirii pentru eroare de fapt; revocarea ofertei înainte de a fi acceptată de către
destinatar etc.
4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit
căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a
putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane. Într-o altă formulare, se poate spune că
actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a
excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având-cauză şi terţ,
întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează
într-una din aceste trei noţiuni.
Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin
reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.
Terţii sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi
nici prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin
încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.
Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului
juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este
ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act
juridic.
De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi
succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particula; creditorii chirografari.
Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care
efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la
încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Excepţiile de la
principiul relativităţii pot fi împărţite în excepţii aparente şi excepţii reale.
O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului
juridic (şi numai prin voinţa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţământ
implicit), actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a
participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant. Singura excepţie reală de la
principiul relativităţii actului juridic civil este stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în
folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă
de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul
beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct
şi nici reprezentată de stipulant.
Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor universali,
cu titlu universal ori cu titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei altuia,
reprezentarea, acţiunile directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii intereselor altei
persoane, actele juridice colective şi contractul colectiv de muncă.
§6. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Definiţie
Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu
se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic
(indiferent că sunt condiţii de fond sau condiţii de formă).
2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Nulitatea absolută este aceea
care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice
care ocroteşte un interes general sau obştesc (colectiv). Nulitatea relativă este aceea care
sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care
ocroteşte un interes individual (particular).
După criteriul întinderii efectelor, deosebim nulitatea parţială şi nulitatea totală. Nulitatea
parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil,
celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Nulitatea totală este acea nulitate
care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi
nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau
tacită). Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, întro
dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie
în Codul civil, fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate
care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
După felul condiţiei de validitate încălcată la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt
de fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori
nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect,
cauză). Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei
cerute ad validitatem.
3. Cauzele de nulitate
a) Cauzele de nulitate absolută
Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor, însă numai
dacă este vorba de: nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice,
instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice; nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
- lipsa totală a consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil (cu excepţia lipsei calităţii de proprietar a
vânzătorului, ipoteză în care actul juridic este lovit de nulitate relativă dacă dobânditorul
este de bună-credinţă, respectiv îşi va produce efectele în măsura în care sunt întrunite
condiţiile aplicării art. 1909 alin. 1 C. civ.);
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când lipseşte cauza
datorită absenţei scopului imediat ori când cauza este ilicită sau imorală (dacă însă cauza
lipseşte datorită lipsei discernământului sau cauza este falsă datorită erorii-viciu de
consimţământ asupra scopului mediat ori, în actele juridice nenumite, chiar asupra scopului
imediat, atunci actul juridic este lovit de nulitate relativă);
- nerespectarea formei ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemţiune (al statului) în cazul prevăzut de art. 36 alin. (5) din
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, precum şi în cazul
prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice
(cu precizarea că, în acest din urmă caz, există un drept de preemţiune subsecvent celui al
statului în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale);
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.
b) Cauzele de nulitate relativă
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai atunci
când: actul juridic de administrare sau de dispoziţie este încheiat de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea
ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul între 14 şi 18 ani, actul juridic de
dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a autorităţii
tutelare, actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică în lipsa ori cu depăşirea
puterilor conferite (aşadar, în toate aceste situaţii este vorba despre nerespectarea
dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu), actul juridic s-a încheiat cu
nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituite pentru protecţia unor
interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- nerespectarea dreptului de preemţiune în cazurile prevăzute de art. 37 din Legea nr.
33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de art. 15 alin. (2) şi art. 30
alin. (3) din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor naţionale, de art. 17 din Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, precum şi de art. 42 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
4. Regimul juridic al nulităţii
Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului
juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.
Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută
sau, după caz, nulitatea relativă. Aceste reguli se referă la trei aspecte: cine poate invoca
nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu
prin confirmare.
În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma
juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci
prescriptibilă;
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia).
În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele
reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânziicauză
ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar
justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe
prevăzute de lege;
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă;
- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici
tacită).
5. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării
sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act
juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de
validitate.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul
juridic civil lovit de această sancţiune.
Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau
parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului
juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au
fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.
Sub cel de al doilea aspect menţionat mai sus, trebuie deosebite următoarele ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment,
deci partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic
respectiv;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării
nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi
restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una din
părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul
născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul
născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului
juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act,
precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulităţii:
- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic;
- repunerea în situaţia anterioară, care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate
în temeiul actului juridic anulat;
- anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent.
§7. ALTE SANCŢIUNI SAU CAUZE DE INEFICACITATE
A ACTULUI JURIDIC CIVIL
Pe lângă nulitate există şi alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic.
Rezoluţiunea este acea sancţiune ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract
sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una
din părţi.
Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui
contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului
respectiv numai pentru viitor.
Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil
datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Noţiunea de
revocare este folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală, în cazurile prevăzute de
lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil
încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care
este independentă de voinţa autorului actului juridic.
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice. Tot despre
inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării,
însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ. În consecinţă, se deosebeşte, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive,
adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă
rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau, în
anumite circumstanţe, pentru eroare indiferentă, precum şi în cazurile în care şi-ar găsi
aplicare teoria impreviziunii.
§8. Test
Exemple de subiecte de sinteză:
1. Clasificarea actelor juridice civile.
2. Condiţiile de fond ale actului juridic civil. Consimţământul.
3. Capacitatea civilă – condiţie de fond a actului juridic civil.
4. Regimul juridic al nulităţii actului juridic civil.
5. Efectele nulităţii.
Exemple de teste grilă:
1. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se clasifică în: a) acte juridice cauzale şi acte juridice
abstracte; b) acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit; c) patrimoniale şi nepatrimoniale.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic este o condiţie: a) de fond; b) de formă; c) neesenţială şi specială.
3. Constituie cerinţă a valabilităţii consimţământului: a) să provină de la o persoană cu capacitate de
exerciţiu; b) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; c) să nu fie exteriorizat.
4. Constituie viciu de consimţământ: a) eroarea indiferentă; b) dolul secundar (incident); c) violenţa.
5. Obiectul actului juridic civil: a) constă în drepturile şi obligaţiile părţilor; b) trebuie, printre altele, să fie
licit; c) constă în scopul urmărit la încheierea actului juridic.
6. Cauza (scopul) actului juridic civil trebuie să fie: a) determinată sau cel puţin determinabilă; b) reală; c)
explicită.
7. Nerespectarea formei actului juridic civil cerute ad validitatem: a) nu afectează valabilitatea actului
juridic, ci doar posibilitatea dovedirii acestuia; b) atrage nulitatea relativă; c) atrage nulitatea absolută.
8. Nerespectarea formei actului juridic civil cerute ad probationem: a) atrage nulitatea relativă a actului
juridic; b) atrage nulitatea parţială a actului juridic; c) nu afectează valabilitatea actului juridic.
9. Nu constituie o modalitate a actului juridic civil: a) termenul; b) capacitatea; c) condiţia.
10. Condiţia (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi este:
a) mixtă; b) potestativă simplă; c) pur potestativă.
11. Constituie o excepţie de la principiul pacta sunt servanda: a) tacita relocaţiune; b) încetarea mandatului
din cauza falimentului mandatarului; c) cazul actelor juridice colective.
12. În categoria avânzilor-cauză trebuie incluşi, printre alţii: a) reprezentanţii convenţionali ai părţilor; b) toţi
cei care, ulterior încheierii actului juridic, au contractat cu părţile acestuia; c) succesorii cu titlu universal ai
părţilor.
13. Categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic include, printre altele: a)
novaţia; b) cesiunea de creanţă; c) contractul în folosul unei terţe persoane.
14. Spre deosebire de nulitate, rezoluţiunea: a) nu produce efecte retroactive; b) nu atrage ineficacitatea
actului juridic civil; c) presupune un act juridic valabil încheiat.
15. Spre deosebire de nulitate, caducitatea: a) presupune un act juridic valabil încheiat; b) presupune o
cauză de nevalabilitate ulterioară încheierii actului juridic; c) este o sancţiune ce se aplică numai în materia
liberalităţilor.
16. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative se face după: a) cum sunt sau nu expres
prevăzute de lege; b) natura interesului ocrotit; c) întinderea efectelor.
17. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută: a) poate fi invocată şi de instanţă din oficiu; b)
desfiinţează toate efectele actului juridic; c) este prescriptibilă extinctiv şi poate fi acoperită prin confirmare
18. Constituie un principiu al efectelor nulităţii, principiul: a) neretroactivităţii; b) restabilirii situaţiei
anterioare; c) menţinerii actului subsecvent.
19. Principiul restitutio in integrum: a) este cunoscut şi sub denumirea “principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii”; b) nu se aplică în ce priveşte efectele produse, până la data anulării, de un contract cu executare
succesivă; c) înlătură nulitatea actului juridic.
20. Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă: a) nu există deosebiri de regim juridic; b) distingem în
funcţie de modul de valorificare; c) nu există deosebiri de efecte.
§19. Bibliografie specifică
- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită de Carla
Alexandra Anghelescu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 151-280;
- Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Adriana Almăşan, Ioana Pădurariu, Drept civil. Curs selectiv pentru
licenţă. Teste grilă, ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 45-157 şi 291-296;
- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 127-235.
Unitatea de învăţare nr. 4
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Cuprins:
§1. Consideraţii generale privitoare la prescripţia extinctivă.
§2. Domeniul prescripţiei extinctive.
§3. Termenele de prescripţie extinctivă.
§4. Cursul prescripţiei extinctive.
§5. Test.
§6. Bibliografie specifică.
Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
Þ definiţi prescripţia extinctivă;
Þ identificaţi domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive;
Þ analizaţi aplicarea termenelor de prescripţie extinctivă;
Þ prezentaţi aspecte privitoare la cursul prescripţiei extinctive (începutul, suspendarea, întreruperea prescripţiei şi
repunerea în termenul de prescripţie).
§1. CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
1. Definiţia prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul
prevăzut de lege.
Mai exact, vom defini prescripţia extinctivă ca fiind stingerea, după caz, fie a acelei
componente a dreptului la acţiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a
obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea
dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi dreptului real principal (sau, în situaţiile expres
prevăzute de lege, a dreptului nepatrimonial), datorită neexercitării în termenul prevăzut de
lege.
2. Natura juridică a prescripţiei extinctive
În stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie, în prealabil, să se ţină cont de
împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, iar nu
numai de dreptul civil. În consecinţă, prescripţia extinctivă înfăţişându-se ca o instituţie
juridică având un caracter complex, natura sa juridică urmează a fi stabilită în cadrul fiecărei
ramuri de drept. A determina natura juridică a prescripţiei extinctive pentru dreptul civil
înseamnă a stabili ce este pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.
În ce ne priveşte, considerăm că, pentru dreptul civil, prescripţia extinctivă este o
sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce
urmează a fi privită diferit, după cum este vorba, pe de o parte, de un drept de creanţă sau
de un drept real accesoriu, ipoteză în care prin prescripţia extinctivă se stinge o componentă
a dreptului la acţiune, iar, pe de altă parte, de un drept real principal sau de un drept
nepatrimonial (desigur, numai dacă legea prevede în mod expres prescriptibilitatea unui
astfel de drept), ipoteză în care prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv.
3. Efectul prescripţiei extinctive
În doctrină nu există un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea problemei de a
şti ce se stinge prin prescripţia extinctivă.
În măsura în care se admite că prescripţia extinctivă stinge numai aşa-numitul „drept la
acţiune în sens material” (acea componentă a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea
de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine), urmează a se
desprinde două importante consecinţe:
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, aceasta din urmă
fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în
sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligaţiei civile respective poate fi
obţinută numai pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie
obligaţia;
- imprescriptibilitatea aşa-numitului „drept la acţiune în sens procesual”, adică
imprescriptibilitatea acelor componente ale dreptului la acţiune constând în posibilitatea de
a sesiza organul de jurisdicţie, de a formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii,
de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita
mijloacele procesuale reglementate de lege şi care alcătuiesc acţiunea civilă.
Aşa cum am menţionat deja, în concepţia noastră, efectul prescripţiei extinctive diferă
după cum este vorba fie de un drept de creanţă sau de un drept real accesoriu, caz în care se
stinge acea componentă a dreptului la acţiune care constă în posibilitatea creditorului de a
obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei ce îi incumbă, fie de un drept real
principal sau de un drept nepatrimonial supus prescripţiei extinctive, ipoteză în care se
stinge însuşi dreptul subiectiv.
Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii:
- o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi
dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii;
- în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la
fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Se observă că ambele principii privesc efectul stingerii prin prescripţie extinctivă a unui
drept de creanţă (mai exact, a acelei componente a dreptului la acţiune ce constă în
posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei
corelative dreptului de creanţă), deoarece primul principiu vizează un drept accesoriu, iar un
asemenea drept, indiferent că este de creanţă sau real, poate avea ca drept principal numai
un drept de creanţă; de asemenea, numai un drept de creanţă este susceptibil de a îmbrăca
forma unor prestaţii succesive.
Principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu o dată cu prescrierea
acţiunii privind un drept subiectiv principal reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium
sequitur principale. Aşadar, o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept (de
creanţă) principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii reale
sau personale.
Principiul stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare
prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă se aplică ori de câte ori debitorul este
ţinut la prestaţii succesive (chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră etc.), indiferent de
izvorul obligaţiei.
De reţinut că, în aplicarea concretă a acestui principiu, dacă este cazul, trebuie să se ţină
cont şi de incidenţa celuilalt principiu care guvernează efectul prescripţiei extinctive. Astfel,
atunci când se pune problema stingerii prin prescripţie a unui drept accesoriu având ca
obiect prestaţii succesive, trebuie cercetat, în prealabil, dacă nu s-a stins prin prescripţie
dreptul de creanţă principal, deoarece prescrierea dreptului principal atrage prescrierea
tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu, devenind
inutil să se mai verifice dacă pentru fiecare prestaţie a intervenit sau nu prescripţia
extinctivă.
4. Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă poate fi şi trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea),
de decădere (forcluziune) şi de acea modalitate a actului juridic care este termenul extinctiv.
§2. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective care cad sub
incidenţa prescripţiei extinctive.
În concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin
raportarea tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt
drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi, deci,
a le deosebi de drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei
extinctive.
1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice
licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive.
De la principiul potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie prin care se solicită
protecţia judiciară a drepturilor de creanţă) sunt supuse prescripţiei extinctive, există
următoarele excepţii:
- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni;
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezervele tehnice din cadrul asigurărilor de
viaţă, deci drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se
constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii scadente în viitor.
2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii
Din interpretarea per a contrario a art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că
dispoziţiile acestui act normativ „nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”, rezultă că drepturile reale accesorii
sunt supuse prescripţiei extinctive potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
De altfel, această soluţie se desprinde şi din prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr.
167/1958, având în vedere că drepturile reale accesorii, întotdeauna, fiinţează pe lângă un
drept de creanţă ca drept principal.
3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
Aşa cum am menţionat deja, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că dispoziţiile
acestui act normativ nu se aplică dreptului de proprietate, dreptului de uzufruct, dreptului
de uz, dreptului de abitaţie, dreptului de servitute şi dreptului de superficie, deci, în privinţa
prescripţiei extinctive, drepturile reale principale nu sunt guvernate de Decretul nr.
167/1958, ci de prevederile înscrise în Codul civil sau în alte acte normative.
De asemenea, reamintim că, spre deosebire de drepturile de creanţă care sunt nelimitate,
drepturile reale sunt limitate ca număr, astfel încât devine posibilă stabilirea
prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii lor pentru fiecare caz în parte.
Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă
imprescriptibilitatea, iar prescriptibilitatea constituie excepţia. De asemenea, mai menţionăm
că, în lipsa unor texte de lege exprese, în doctrină şi în jurisprudenţă nu există un
punct de vedere unanim în privinţa incidenţei prescripţiei extinctive asupra anumitor acţiuni
reale:
În ce ne priveşte, considerăm că sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate
administrativ-teritorială [art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 11 alin. (1) din Legea nr.
213/1998 şi art. 1844 C. civ.];
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (această
acţiune poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii);
- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată de la posesorul de reacredinţă
sau de la detentor;
- acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în
proprietate comună (art. 728 C. civ.);
- acţiunea negatorie;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie;
- acţiunea în grăniţuire.
Apreciem că sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat,
exercitată împotriva posesorului de bună-credinţă [art. 1909 alin. (2) şi art. 1910 C. civ.];
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C. civ. (avulsiunea) şi
de art. 520 C. proc. civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire
silită imobiliară), în ambele situaţii cu excepţia cazului când imobilul revendicat este
proprietate publică;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct,
(art. 557 C. civ.) a dreptului de uz sau de abitaţie (art. 565 C. civ.) şi a dreptului de servitute
(art. 639 C. civ.).
4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale
În principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, deci, protecţia
acestor drepturi pe calea acţiunii în justiţie nu este limitată în timp, putându-se obţine
oricând.
Următoarele acţiuni, deşi au un obiect nepatrimonial, sunt totuşi prescriptibile extinctiv:
- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil, chiar şi atunci când ar fi vorba de un act
nepatrimonial (art. 9 din Decretul nr. 167/1958);
- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 21 C. fam.);
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii [art. 55 alin. (1) C. fam.];
- acţiunea în stabilirea paternităţii [art. 60 alin. (1) C. fam.], atunci când este pornită de
mamă sau de reprezentantul legal al copilului [art. 60 alin. (4) C. fam., ”acţiunea aparţinând
copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia”].
§3. TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia
trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine
condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine (respectiv, sub sancţiunea
pierderii dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este
supus prescripţiei extinctive).
Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început (marcat de data la
care începe să curgă prescripţia extinctivă), o durată, precum şi un sfârşit (marcat de data
împlinirii prescripţiei extinctive).
Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, deoarece numai
prin lege se poate stabili un asemenea termen. În consecinţă, prin act juridic, părţile nu pot
nici să stabilească alte termene de prescripţie extinctivă, nici să modifice termenele de
prescripţie extinctivă edictate de lege; o clauză în acest sens ar fi lovită de nulitate absolută.
Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice
obligaţionale este instituit de 3 ani.
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al
raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de
prescripţie extinctivă.
§4. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
1. Începutul prescripţiei extinctive
a) Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită situaţie,
se va aplica regula generală potrivit căreia prescripţia extinctivă începe să curgă de la data
naşterii dreptului la acţiune.
b) Pentru dreptul subiectiv pur şi simplu, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data
naşterii raportului juridic.
c) Pentru dreptul subiectiv afectat de o condiţie suspensivă ori de un termen suspensiv,
prescripţia extinctivă începe să curgă de la data realizării condiţiei sau, după caz, de la data
împlinirii termenului.
d) În cazul acţiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia
extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori
putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială se aplică, în mod corespunzător, acţiunii întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză (deci prescripţia extinctivă începe să curgă din momentul în
care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi
altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire), precum şi acţiunilor
asimilate de doctrină acesteia din urmă: acţiunea bazată pe gestiunea intereselor altuia
(gestiunea de afaceri), acţiunea întemeiată pe plata nedatorată, acţiunea revocatorie
(pauliană), acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic care ulterior a
fost anulat.
e) Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative
Momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii
relative diferă în funcţie de cauza de nulitate relativă.
Pentru violenţă, există un moment obiectiv şi anume cel la care a încetat acest viciu de
consimţământ, deci prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii relative pentru
violenţă începe să curgă de la data încetării acestui viciu de consimţământ.
Pentru celelalte cauze de nulitate relativă, legea fixează două momente alternative de la
care poate începe să curgă prescripţia extinctivă, anume, fie momentul subiectiv al
cunoaşterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea
actului juridic.
f) În cazul acţiunii în răspundere civilă pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau
construcţiei, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai
târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii.
g) Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune referitor la sume de bani consemnate sau
depuse la instituţiile de bancă, credit şi economice pe seama statului ori a organizaţiilor de
stat începe să curgă de la data consemnării ori depunerii; atunci când eliberarea sumelor
consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al altui
organ de stat, prescripţia începe să curgă de la data când se poate cere restituirea pe baza
actului organului de stat.
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune referitor la sumele de bani încasate din
vânzarea biletelor pentru spectacole ce nu au mai avut loc începe să curgă de la data când ar
fi trebuit să aibă loc spectacolul.
Prescripţia extinctivă a dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data
deschiderii succesiunii. Se admite însă că, de la această regulă, există următoarele excepţii:
în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii, termenul de
prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii; deşi data deschiderii succesiunii
celui declarat mort pe cale judecătorească este data stabilită prin hotărâre ca fiind data
morţii, prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat moartea, deoarece numai din acel
moment dreptul de opţiune poate fi exercitat; dacă hotărârea judecătorească prin care se
stabileşte legătura de rudenie cu de cuius rămâne definitivă după data deschiderii
succesiunii, atunci prescripţia extinctivă a dreptului de opţiune succesorală pentru cel ce şi-a
stabilit astfel legătura de rudenie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
respective; în cazul în care legatarul a luat cunoştinţă mai târziu de calitatea sa de
moştenitor (testamentul din care rezultă calitatea de legatar a unei persoane a fost
descoperit mai târziu), termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală se
calculează de la data cunoaşterii acestei calităţi. Pentru această din urmă ipoteză, deci când
s-a descoperit mai târziu calitatea de moştenitor, fie prin descoperirea unui testament, fie
prin descoperirea legăturii de rudenie cu de cuius, apreciem că ar fi mai indicat să se aplice
regulile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Prescripţia extinctivă a acţiunii în tăgăduirea paternităţii începe să curgă de la data
naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de
naşterea copilului. În ceea ce priveşte copilul, acesta poate porni acţiunea într-un termen de
3 ani de la data majoratului său dacă aceasta nu a fost introdusă cât timp el era minor (art.
55 C. fam.).
Prescripţia extinctivă a acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei
începe să curgă de la naşterea copilului. Termenul de prescripţie extinctivă de un an se aplică
numai în cazul dreptului la acţiune al mamei, deoarece dreptul la acţiune aparţinând
copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia [art. 60 alin. (4) C. fam.]. Dacă un copil a
pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a
admis cererea de tăgăduire a paternităţii, termenul de prescripţie extinctivă de un an pentru
pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii va curge de la data când acea hotărâre a rămas
definitivă. În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată sau dacă acesta din urmă a
prestat copilului întreţinere, prescripţia extinctivă va începe să curgă de la încetarea
convieţuirii sau a întreţinerii.
În cazul acţiunilor posesorii, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data tulburării
posesiei sau, după caz, a deposedării.
Prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce a format obiectul urmăririi
silite imobiliare (sau a acţiunii confesorii prin care se pretinde un dezmembrământ al
dreptului de proprietate asupra acestui imobil ori chiar al acţiunii personale prin care se
invocă un drept de folosinţă asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la data înscrierii
actului de adjudecare în cartea funciară.
Prescripţia extinctivă a acţiunii în rectificarea înscrierii în cartea funciară exercitată
împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă începe să curgă de la data la care a fost
înregistrată cererea prin care terţul respectiv a solicitat înscrierea dreptului său în cartea
funciară.
2. Suspendarea prescripţiei extinctive
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce
constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează
situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul
dreptului la acţiune.
Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere
juridice:
- sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege;
- sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind
susceptibile de aplicare prin analogie;
- produc efecte de drept (ope legis), organul de jurisdicţie nerămânându-i decât să
constate producerea lor, deci, dacă în cursul procesului (având ca obiect recunoaşterea sau
stabilirea dreptului subiectiv) se invocă prescripţia extinctivă, instanţa va constata că a
operat suspendarea cursului acesteia şi va trece la soluţionarea cauzei în fond.
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, „cursul prescripţiei se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă
acte de întrerupere; b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate
ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război; c) până la rezolvarea reclamaţiei
administrative făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui
contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai
târziu până la expirarea unui termen de trei luni, socotit de la înregistrarea reclamaţiei”.
Art. 14 din acelaşi act normativ dispune că „între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub
ocrotirea lor, între curatori şi acei pe care-i reprezintă, precum şi între orice altă persoană
care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale
căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date
şi aprobate. Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu
are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă cât timp nu are cine să-i
încuviinţeze actele. Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „după încetarea suspendării, prescripţia
îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, întrucât
intervalul de timp scurs între momentul la care se situează începutul cursului prescripţiei
extinctive şi data apariţiei cauzei de suspendare va intra în calculul termenului de prescripţie
extinctivă.
Pe durata cauzei de suspendare, efectul constă în oprirea cursului prescripţiei extinctive,
deci intervalul de timp situat între momentul apariţiei cauzei de suspendare şi momentul
încetării cauzei de suspendare nu va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.
Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripţiei extinctive este reluat din momentul în
care fusese oprit, deci la intervalul de timp scurs înainte de suspendare se va mai adăuga un
interval de timp astfel încât suma acestora să fie egală cu durata termenului de prescripţie
extinctivă.
Alături de efectul general al suspendării prescripţiei extinctive, poate exista şi un efect
special. Astfel, art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 dispune că „prescripţia nu se va împlini
totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de
suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după
expirarea unui termen de o lună de la suspendare”.
3. Întreruperea prescripţiei extinctive
Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând
în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei
alte prescripţii extinctive.
Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei
extinctive este necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerupere să
intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea
termenului de prescripţie extinctivă.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:
sunt legale; sunt limitative; produc efecte de drept (ope legis), organul de jurisdicţie urmând
doar să constate producerea lor.
Art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte două cauze de întrerupere a
prescripţiei extinctive (ca instituţie de drept material):
a) „recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia (...)”;
b) „introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă (...) necompetentă”.
Cel de al doilea alineat al aceluiaşi articol dispune că „prescripţia nu este întreruptă dacă
s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a
fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.
Întreruperea cursului prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:
- înlăturarea (ştergerea) prescripţiei extinctive scurse anterior momentului apariţiei cauzei
de întrerupere;
- începerea, după încetarea cauzei de întrerupere, a cursului unei noi prescripţii
extinctive.
4. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este consacrată, cu caracter general, de
art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care, în primul alineat, prevede că, „instanţa judecătorească
sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele
pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau
rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.” Potrivit celui de al doilea alineat al
aceluiaşi articol, „cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o
lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”
Spre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale prescripţiei extinctive, care
sunt indicate expres şi limitativ de lege, cauzele de repunere în termenul de prescripţie
extinctivă nu mai sunt menţionate de lege, ci art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se
mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de cauze temeinic justificate, fiind
deci lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită sau care dispune
din oficiu repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la
caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă.
În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele
împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este deci
vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările
de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru
cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent)
şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.
În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră
(deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa
încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa
(deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa).
Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi
încetează unde începe forţa majoră.
5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive
Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul, care
presupune cunoaşterea următoarelor elemente:
- termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;
- data la care începe să curgă acest termen;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei
extinctive;
- regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia
extinctivă.
Termenul stabilit pe ani sau pe luni se va împlini în ziua corespunzătoare (zilei în care a
început termenul să curgă) din ultimul an sau din ultima lună; dacă ultima lună nu are o zi
corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.
Referitor la calcularea termenelor de prescripţie extinctivă stabilite pe zile, nu se ia în
calcul prima zi în care prescripţia extinctivă începe să curgă, însă se socoteşte ziua în care
prescripţia extinctivă urmează să se împlinească.
Indiferent de modul în care este stabilit termenul de prescripţie extinctivă (pe ani, pe luni,
pe zile), data la care se împlineşte prescripţia extinctivă marchează momentul până la care,
cel mai târziu, dreptul subiectiv poate fi valorificat de către titularul acestuia.
§5. Test
Exemple de subiecte de sinteză:
1. Reguli privitoare la începutul prescripţiei extinctive.
2. Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive.
3. Repunerea în termenul de prescripţie.
Exemple de teste grilă:
1. Este imprescriptibilă extinctiv acţiunea: a) prin care se revendică un bun proprietate publică; b)
întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză; c) estimatorie.
2. Este prescriptibilă extinctiv acţiunea: a) confesorie întemeiată pe dreptul de superficie; b) confesorie
întemeiată pe dreptul de servitute; c) în grăniţuire.
3. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data
când cel păgubit: a) a descoperit prejudiciul; b) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care a
cauzat-o; c) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
4. Prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii pentru eroare asupra calităţilor substanţiale ale
lucrului vândut începe să curgă: a) de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; b) de la data predării
lucrului; c) de la data la care cumpărătorul a cunoscut că a avut o falsă reprezentare a realităţii, însă cel mai târziu
la împlinirea a 18 luni de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
5. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru violenţă începe să curgă: a) la data
încetării violenţei; b) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încetării violenţei; c) cel mai târziu la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului juridic.
6. Prescripţia acţiunii în răspundere civilă pentru viciile ascunse ale lucrului începe să curgă: a) de la data
predării lucrului; b) în toate cazurile de la data descoperirii viciilor; c) cel mai târziu de la data expirării
termenului de garanţie.
7. În cazul dreptului afectat de o condiţie rezolutorie, prescripţia extinctivă: a) începe să curgă de la data
naşterii raportului juridic; b) este suspendată eveniente conditione; c) începe să curgă de la data realizării
condiţiei.
8. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive: a) face să înceapă a curge o nouă prescripţie; b) suspendă
efectele prescripţiei începute; c) nu produce efecte fără hotărârea organului jurisdicţional.
9. Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe în cazul: a) introducerii reclamaţiei administrative prealabile; b)
în care una din părţi este un minor lipsit de ocrotire părintească; c) recunoaşterii datoriei de către debitor
înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.
10. Introducerea cererii de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă: a) şterge,
provizoriu şi condiţionat, prescripţia extinctivă scursă anterior introducerii; b) suspendă cursul prescripţiei
extinctive până la data pronunţării hotărârii; c) nu are nici o consecinţă juridică în privinţa cursului prescripţiei
extinctive.
11. Forţa majoră constituie o cauză: a) de suspendare a prescripţiei extinctive; b) care justifică repunerea în
termenul de prescripţie extinctivă; c) de întrerupere a prescripţiei extinctive.
12. Prescripţia extinctivă nu curge (este suspendată): a) între prieteni; b) ori de câte ori minorul este lipsit
de ocrotire părintească; c) între soţi.
13. În privinţa cursului prescripţiei extinctive: a) cauzele de suspendare, de întrerupere şi de repunere în
termen sunt expres şi limitativ prevăzute de lege; b) clauza prin care părţile contractante ar stabili momentul de la
care începe să curgă prescripţia, derogând astfel de la regula incidentă materiei respective, este lovită de nulitate
absolută; c) nu prezintă importanţă distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit.
§6. Bibliografie obligatorie
- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită de Carla
Alexandra Anghelescu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 281-345;
- Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Adriana Almăşan, Ioana Pădurariu, Drept civil. Curs selectiv pentru
licenţă. Teste grilă, ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 158-196;
- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 236-307.
Unitatea de învăţare nr. 5
PERSOANA FIZICĂ
Cuprins:
§1. Identificarea persoanei fizice.
§2. Capacitatea civilă a persoanei fizice.
§3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.
§4. Test.
§5. Bibliografie obligatorie.
Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
Þ definiţi persoana fizică;
Þ analizaţi atributele de identificare ale persoanei fizice;
Þ analizaţi aspecte privitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice.
§1. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE
Prin noţiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi
subiective civile şi de obligaţii civile.
1. Noţiune. Natura juridică a atributelor de identificare
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei fizice în
raporturile juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt:
numele, domiciliul şi starea civilă.
Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi
nepatrimoniale. În mod excepţional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care
însă aparţin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de
exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
În consecinţă, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice
care sunt ale drepturilor nepatrimoniale. Astfel:
- au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţia generală şi negativă de a nu li se aduce
atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în
doctrină, sunt opozabile erga omnes);
- sunt inalienabile (totuşi, există o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în condiţiile
legii, este posibilă o transmisiune sui-generis);
- sunt insesizabile;
- sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă) şi achizitiv;
- nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa
numelui şi a stării civile);
- aparţin oricărei persoane fizice.
La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga şi acele caractere proprii fiecărui
atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, stabilitatea,
unicitatea şi obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).
Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite şi ca elemente
din conţinutul capacităţii de folosinţă (în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea
drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege), situaţie în care caracterele juridice care sunt
ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea şi universalitatea) sunt şi caracterele juridice ale atributelor
de identificare a persoanei fizice.
2. Numele
a) Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin
care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii,
cu această semnificaţie.
b) Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui)
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite trei
ipoteze de stabilire a numelui de familie, anume:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi (a copilului care, până la înregistrarea
naşterii, nu are filiaţia stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată).
În cazul în care părinţii copilului din căsătorie au nume de familie comun, copilul va avea,
în mod obligatoriu, acest nume de familie. Este vorba despre o regulă imperativă, legea
nepermiţând dobândirea de către copil a unui alt nume de familie decât numele de familie
comun al părinţilor.
Dacă părinţii copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (deci, la încheierea
căsătoriei, fiecare şi-a păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei), atunci stabilirea
numelui de familie al copilului se face prin învoiala părinţilor, învoială ce trebuie consemnată
într-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi. Atunci când părinţii nu se înţeleg,
stabilirea numelui de familie al copilului se face de către primarul localităţii unde se
înregistrează naşterea, prin dispoziţie scrisă, după ascultarea prealabilă a părinţilor. Este de
reţinut că, indiferent de cine stabileşte numele de familie al copilului (părinţii sau autoritatea
administraţiei publice locale), urmează a se alege una din următoarele posibilităţi: copilului i
se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al tatălui; copilului i se va stabili, ca nume
de familie, numele de familie al mamei; copilului i se va stabili, ca nume de familie, acel
nume de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale părinţilor.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută
de cel care declară naşterea.
În ipoteza copilului din afara căsătoriei, trebuie să deosebim după cum, la naştere, copilul
are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte (de regulă, faţă de mamă) sau filiaţia copilului a
fost stabilită concomitent faţă de ambii părinţi.
În cazul în care, la naştere, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte, atunci el
dobândeşte numele de familie pe care îl are acest părinte.
Dacă, la naştere, copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii
părinţi (mai exact, ambii părinţi au recunoscut copilul mai înainte de sau, cel mai târziu, o
dată cu declararea naşterii acestuia), atunci numele de familie al copilului se stabileşte ca în
cazul în care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu
au nume de familie comun.
În cazul în care la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un
părinte, acesta din urmă va fixa cuvântul sau cuvintele având semnificaţia de prenume. Dacă
la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, atunci, în privinţa
stabilirii prenumelui, se va proceda ca şi în cazul copilului din căsătorie.
Uneori, filiaţia unui copil născut nu este stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată. Este
cazul copilului găsit, născut deci din părinţi necunoscuţi, precum şi al copilului abandonat de
către mamă în spital, dacă identitatea mamei nu poate fi stabilită
Numele de familie şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi se stabilesc, prin
dispoziţie, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea.
c) Modificarea numelui de familie
Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei persoane fizice
poate suferi anumite modificări determinate de schimbările intervenite în starea civilă a
acelei persoane.
Prin modificarea numelui de familie înţelegem înlocuirea acestuia datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei respective.
Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie
pot fi grupate după cum urmează:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări determinate de instituţia adopţiei;
- schimbări generate de instituţia căsătoriei.
Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de familie
sunt următoarele:
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului
născut din părinţi necunoscuţi;
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului din
afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte;
- admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
- admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie sau admiterea
acţiunii în declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie, precum şi admiterea acţiunii
în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere
fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat ori a acţiunii în
contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate.
Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui de familie, este
necesar să avem în vedere nu numai încuviinţarea adopţiei, ci şi desfacerea adopţiei, precum
şi declararea nulităţii (desfiinţarea) adopţiei.
Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz, intervine ca efect al
încheierii căsătoriei, al divorţului, precum şi al declarării nulităţii căsătoriei. În schimb,
încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată modificarea numelui
de familie al soţului care a rămas în viaţă.
d) Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege înlocuirea, la cerere, a
numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin
decizie administrativă sau după ce a fost parcursă procedura administrativă.
e) Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui
Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui intervine atunci când numele de familie
sau prenumele a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea
maternă ori cu ortografia altei limbi.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar. Pe
baza acestei aprobări, se efectuează menţiune pe marginea actelor de stare civilă respective.
3. Domiciliul şi reşedinţa
Făcând abstracţie de diferitele feluri de domiciliu, acesta poate fi definit, în general, ca
acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea
unui loc având această semnificaţie juridică.
În funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:
- domiciliul de drept comun;
- domiciliul legal;
- domiciliul ales, numit şi domiciliul convenţional, care însă nu reprezintă un veritabil
domiciliu.
Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de exerciţiu
deplină.
În mod excepţional, şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate avea domiciliu
de drept comun. Astfel, autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului, la cererea acestuia,
după împlinirea vârstei de 14 ani, să îşi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale
stabilite de părinţi ori să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii
profesionale.
În lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze stabilirea domiciliului de drept comun,
urmează să admitem că, la majorat, persoana fizică îşi vede convertit domiciliul legal în
domiciliu de drept comun.
Prin domiciliul legal se înţelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite
categorii de persoane fizice.
Caracteristicile domiciliului legal sunt următoarele: este stabilit prin lege; are semnificaţia
unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al
persoanei fizice care exercită ocrotirea.
Potrivit actualei reglementări, au domiciliu legal:
- minorul, care are domiciliul legal la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte
statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică sau juridică căreia îi
este încredinţat în plasament;
- persoana pusă sub interdicţie judecătorească, acesteia stabilindu-i-se domiciliul legal în
aceleaşi condiţii ca în cazul minorului;
- persoana ocrotită prin curatelă, însă numai atunci când curatorul este în drept să o
reprezinte, caz în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit.
În doctrină, prin domiciliul convenţional (domiciliul ales) se înţelege locul (adresa)
stabilit(ă) prin acordul de voinţă al părţilor în vederea executării actului juridic în acel loc sau
pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
Este vorba despre o convenţie accesorie, care are ca principal efect prorogarea
competenţei instanţei.
Având natura juridică a unei convenţii accesorii, rezultă, pe de o parte, că domiciliul
convenţional este supus cerinţelor legale referitoare la condiţiile şi efectele actelor juridice,
iar, pe de altă parte, îşi va găsi aplicare regula accesorium sequitur principale.
În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţă al părţilor.
Dacă însă alegerea de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta
poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales.
Subliniem că există şi situaţii în care domiciliul ales nu îmbracă forma unei convenţii
accesorii. Spre exemplu, în cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată de o
persoană care locuieşte în străinătate, atunci, în cererea respectivă, va trebui să menţioneze
şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
de asemenea, pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia de a-şi alege domiciliul în
România [art. 112 alin. (1) pct. 1 şi art. 1141 alin. (4) C. proc. civ.].
Prin reşedinţă se înţelege acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin
indicarea locuinţei vremelnice sau temporare.
Reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de obligativitate, în schimb, ca şi
domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reşedinţă
(unicitatea reşedinţei).
Drept caractere juridice specifice reşedinţei, vom reţine vremelnicia şi caracterul
facultativ.
4. Starea civilă
Prin starea civilă (sau statutul civil al persoanei fizice) înţelegem mijlocul de identificare a
persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie, potrivit legii.
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil
nepatrimonial sau ca sumă a unor calităţi personale.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde următoarele prerogative:
posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; posibilitatea de a pretinde să
fie individualizat, de către alţii, prin starea sa civilă; posibilitatea de a recurge, în caz de
nevoie, la forţa coercitivă a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente, dintre care
unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din afara
căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv,
recăsătorit, rudă sau afin cu cineva). Alte elemente componente ale stării civile sunt sexul
(bărbat sau femeie), vârsta, cetăţenia etc. În principiu, orice calitate ce produce efecte
juridice ar putea fi inclusă în starea civilă. Totuşi, vom include în starea civilă numai acele
calităţi inerente oricărei persoane fizice, iar nu şi diversele profesii şi funcţii, chiar dacă
acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.
Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act juridic sau jurisdicţional
(de exemplu, adopţia, căsătoria, divorţul etc.), fie un fapt juridic stricto sensu (spre exemplu,
naşterea, decesul etc.). Principalele fapte şi acte juridice ce privesc starea civilă a unei
persoane sunt consemnate (înregistrate) în înscrisuri ce poartă denumirea de acte de stare
civilă. Aşadar, este necesar să definim noţiunile de înregistrări de stare civilă şi de acte de
stare civilă.
Prin înregistrări de stare civilă înţelegem acele operaţiuni juridice de consemnare, în
registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor
elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu
atribuţii de stare civilă.
Există două categorii (feluri) de înregistrări de stare civilă:
- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă. Această formă este utilizată în
cazul naşterii, al căsătoriei şi al decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul de
naştere, actul de căsătorie şi actul de deces;
- înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrele de stare civilă (pe
actele de stare civilă). Această formă este utilizată în cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă, al
stabilirii filiaţiei faţă de tată, al încuviinţării adopţiei, al desfiinţării sau desfacerii adopţiei, al
desfacerii (divorţului), desfiinţării sau încetării căsătoriei, al schimbării numelui pe cale
administrativă, al schimbării sexului etc.
Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice
modificare intervenită în starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei
publice locale unde s-a întocmit actul de naştere al persoanei respective în vederea înscrierii
menţiunii corespunzătoare.
Actele de stare civilă sunt acele acte (instrumentum), din registrele de stare civilă, în care
sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, elementele
stării civile.
În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi
actul de deces.
În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi certificatele
eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de
căsătorie şi certificatul de deces), precum şi duplicatele acestor certificate, eliberate în
condiţiile legii.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde regulile referitoare la înregistrarea lor
iniţială, anumite reguli privind reconstituirea şi întocmirea ulterioară, precum şi o serie de
reguli referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor
de stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea.
Prin acţiuni de stare civilă desemnăm acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente
de stare civilă.
Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privesc anularea
(desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor
înscrise pe marginea acestora.
Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de acţiuni în justiţie îl constituie
obiectul acţiunii. Acţiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile, pe când
acţiunea referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect
înregistrarea de stare civilă, deci nu priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta
(legalmente şi precis stabilită) a fost înregistrată în registrele de stare civilă. În alte cuvinte,
prin acţiunile din această din urmă categorie nu se contestă şi nici nu se solicită schimbarea
vreunui element de stare civilă, deci aceste acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi
statutul civil al persoanei.
Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două categorii de acţiuni în justiţie
mai există şi alte diferenţieri importante, anume sub aspectul temeiului juridic, al
competenţei, al incidenţei prescripţiei extinctive etc.
De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt
clasificate în:
- acţiuni în reclamaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea altei
stări civile (mai exact, altui element de stare civilă) decât cea existentă la data intentării
acţiunii. Sunt incluse în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii şi acţiunea în
stabilirea paternităţii;
- acţiuni în contestaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea unei
stări civile (mai exact, a unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta,
pretins reală, de exemplu, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acţiunea în nulitatea căsătoriei,
acţiunea în nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii voluntare de maternitate
sau de paternitate etc.;
- acţiuni în modificare de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte o schimbare,
doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată. Este cazul
acţiunii de divorţ, al acţiunii în desfacerea adopţiei şi al acţiunii prin care se solicită
schimbarea sexului.
O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face în funcţie de sfera persoanelor
îndreptăţite să le exercite, deci în raport de legitimarea procesuală activă, distingându-se:
- acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile. Această categorie include
acţiunea de divorţ, precum şi acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;
- acţiuni ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de procuror,
eventual şi de alte organe sau persoane expres prevăzute de lege, nu însă de orice persoană
care ar justifica un interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea
paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei);
- acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de
paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din
certificatul de naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat,
acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de
paternitate, acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în declararea
nulităţii absolute a adopţiei).
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, în principiu, ele nu sunt
supuse prescripţiei extinctive.
De la regula imprescriptibilităţii acţiunilor de stare civilă există următoarele excepţii:
acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei; acţiunea în tăgăduirea paternităţii;
acţiunea în stabilirea paternităţii (precizăm că acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi
introdusă oricând de copil – art. 60 C. fam. – fiind imprescriptibilă în timpul vieţii acestuia).
§2. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE
1. Noţiune
Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii juridice, ce
constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile şi
în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi
executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din două elemente:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.
2. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:
legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data naşterii.
De la această regulă există însă o excepţie, în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute
de la concepţiune, însă numai dacă el se va naşte viu – infans conceptus pro nato habetur
quoties de commodis eius agitur.
Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea
persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest conţinut se
obţine din reunirea a două laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea
drepturi subiective civile; latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii
civile.
Întinderea reală a conţinutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice se
determină însă prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacităţi, astfel cum acestea
sunt stabilite prin diverse acte normative.
Aşadar, în conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile
interzise prin îngrădirile capacităţii de folosinţă şi nici cele aparţinând altor ramuri de drept.
Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu pot exista decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacităţi (speciale) de drept
civil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea persoanei,
data morţii fiind şi data încetării acestei capacităţi.
Poate fi vorba fie de o moarte constatată fizic (direct, adică prin examinarea cadavrului),
fie de o moarte declarată pe cale judecătorească.
Cât priveşte declararea judecătorească a morţii, trebuie deosebite două situaţii:
a) declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a
dispariţiei;
b) declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a
dispariţiei.
a) Pentru declararea judecătorească a morţii în situaţia de drept comun, deci precedată
de declararea dispariţiei, trebuie îndeplinite cumulativ, trei condiţii de fond:
- să existe o hotărâre definitivă prin care s-a declarat dispariţia, care să fi fost afişată, în
extras, la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut timp de 30 de zile;
- de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut
cel puţin şase luni;
- de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin
patru ani.
b) Pentru declararea morţii unei persoane neprecedată de declararea dispariţiei, trebuie
îndeplinite, cumulativ, două condiţii de fond:
- persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, care îndreptăţeşte a se
presupune decesul, precum fapte de război, accident feroviar, naufragiu şi altele
asemănătoare (cutremur, accident aviatic, inundaţie etc.);
- să fi trecut cel puţin un an de la data la care a avut loc împrejurarea în care a dispărut
persoana respectivă.
3. Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile,
precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt, pe de o parte, existenţa
capacităţii civile de folosinţă, iar, pe de altă parte, existenţa discernământului, adică
existenţa puterii individului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării
sale de voinţă (această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum şi cu starea sănătăţii
minţii).
Din perspectiva capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, trebuie să deosebim trei
situaţii:
- lipsa capacităţii civile de exerciţiu;
- capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;
- capacitatea civilă de exerciţiu deplină.
Caracterele juridice ale capacităţii civile de exerciţiu (depline şi restrânse) a persoanei
fizice sunt următoarele: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea,
egalitatea.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea legală,
în sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali,
adică, după caz, de părinţi ori părinte, tutore sau curator.
De reţinut că, în cazul când reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru incapabil, un
act juridic de dispoziţie, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
În cazul incapabililor nu este totuşi vorba despre o veritabilă şi totală lipsă a capacităţii de
exerciţiu, deoarece, acestora li se recunoaşte (uneori, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale
exprese) dreptul de a efectua în mod valabil anumite acte juridice.
Aşadar, chiar pentru lipsa capacităţii de exerciţiu există un minimum de conţinut,
exprimat în două categorii de acte juridice patrimoniale, precum şi în anumite acte juridice
nepatrimoniale ce pot fi încheiate valabil de către incapabil.
Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de către cel lipsit de capacitate civilă de
exerciţiu, deci fără a interveni reprezentarea legală, sunt următoarele:
- actele juridice de conservare;
- actele juridice mărunte, care se încheie aproape zilnic, pentru nevoile obişnuite.
De asemenea, legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu de a
face anumite acte juridice nepatrimoniale, precum: ascultarea minorului care a împlinit
vârsta de 10 ani în vederea adopţiei, ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea
stabilirii domiciliului său legal, a încredinţării ori, după caz, a reîncredinţării sale unuia dintre
părinţi etc.
Capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă se dobândeşte la împlinirea vârstei de 14 ani, cu
excepţia cazului în care, în acel moment, minorul se află sub interdicţie judecătorească. Dacă
minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul în care el are între 14 şi
18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.
Specificul capacităţii civile de exerciţiu restrânse constă în aceea că minorul între 14-18
ani are posibilitatea să încheie personal acte juridice civile, însă, pentru a fi valabil încheiate,
minorul are nevoie, în principiu, de anumite încuviinţări prealabile.
Anumite acte juridice civile pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, deci fără a fi nevoie de vreo încuviinţare prealabilă. Este
vorba de următoarele acte juridice patrimoniale:
- actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani
(actele juridice de conservare şi actele mărunte);
- depozitul special la C.E.C.;
- actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru cel cu
capacitate de exerciţiu restrânsă;
- minorul care a împlinit 16 ani poate să dispună, prin testament, de jumătate din ceea ce
ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.
Dintre actele juridice civile nepatrimoniale sau care aparţin altor ramuri de drept ce pot fi
efectuate, în mod valabil, de către cel cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă, singur,
menţionăm: ascultarea în vederea stabilirii domiciliului legal, încredinţării sau reîncredinţării;
ascultarea în vederea încuviinţării adopţiei; solicitarea schimbării, de către autoritatea
tutelară, a felului învăţăturii ori pregătirii profesionale, precum şi a locuinţei; intentarea, de
către mama minoră, a acţiunii în stabilirea paternităţii, în numele copilului acesteia din afara
căsătoriei; încheierea căsătoriei de către minora care a împlinit vârsta de 16 ani sau, după caz,
vârsta de 15 ani; încheierea, de către minorul care a împlinit 16 ani, a unui contract individual
de muncă etc.
Alte acte juridice patrimoniale pot fi încheiate valabil de către minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii ori
părintele, tutorele sau curatorul). Fac parte din această categorie actele juridice civile de
administrare, atât cele privitoare la un bun ut singuli, cât şi cele privitoare la un patrimoniu.
Incuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal trebuie să fie dată pentru fiecare act
juridic în parte.
Trebuie însă reţinut că dacă minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie singur un
act juridic de administrare, deci fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, actul
respectiv va putea fi anulat numai în cazul în care el este lezionar pentru minor – minor
restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.
Cât priveşte actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea, grevarea unui bun cu o sarcină
reală, renunţarea la un drept, tranzacţia, acceptarea unei succesiuni), acestea se încheie
personal de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu dublă încuviinţare
prealabilă, atât a ocrotitorului legal, cât şi a autorităţii tutelare.
În sfârşit, există şi acte juridice civile care, deşi permise majorului, sunt interzise
minorului, inclusiv celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Astfel, minorul nu poate să facă,
nici chiar cu încuviinţare, donaţii, şi nici să garanteze obligaţiile altuia; de asemenea, nu sunt
valabile actele juridice încheiate între minor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, tutore, soţul
acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui.
Conţinutul capacităţii civile de exerciţiu depline este dat de aptitudinea generală şi
abstractă a celui în cauză de a încheia, personal şi singur, toate actele juridice prin care
dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile ori îşi asumă sau execută obligaţii civile, cu
excepţia actelor juridice care sunt oprite de lege, prin instituirea unor incapacităţi speciale
de folosinţă.
Capacitatea civilă de exerciţiu deplină se dobândeşte: 1.prin împlinirea vârstei de 18 ani,
afară de cazul în care persoana respectivă este pusă sub interdicţie judecătorească; 2. prin
încheierea căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani (în acest caz însă sunt
necesare un aviz medical şi încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui ori
autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul minorul); 3. prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti (instituite
înainte ca persoana să fi împlinit 18 ani) la un moment ulterior celui la care persoana a
împlinit 18 ani.
Capacitatea civilă de exerciţiu deplină încetează:1. odată cu încetarea capacităţii civile de
folosinţă, deci prin moarte; 2. prin punerea sub interdicţie judecătorească (când persoana în
cauză trece în situaţia de persoană lipsită de capacitate civilă de exerciţiu); 3. prin
desfiinţarea (anularea) căsătoriei înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani (când minorul în
cauză trece în situaţia de persoană cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă).
§3. OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării
de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de
ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolnavilor
psihic periculoşi, precum şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină,
se află în anumite situaţii deosebite, prevăzute de lege.
§4. Test
Exemple de subiecte de sinteză:
1. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice.
2. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice.
3. Domiciliul şi reşedinţa – atribute de identificare a persoanei fizice.
Exemplu de test grilă:
1. Capacitatea de folosinţă:
a) a persoanei fizice începe de la data împlinirii vârstei de 18 ani; b) este recunoscută tuturor oamenilor; c) a
persoanei fizice încetează prin punerea acesteia sub interdicţie judecătorească.
2. Declararea judecătorească a dispariţiei: a) atrage încetarea capacităţii de folosinţă a celui dispărut; b)
reprezintă o condiţie pentru declararea judecătorească a morţii în situaţia de drept comun; c) echivalează cu
punerea sub interdicţie a persoanei dispărute.
§5. Bibliografie obligatorie
- - Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită de Carla
Alexandra Anghelescu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 346-431;
- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 311-431.
Unitatea de învăţare nr. 5
PERSOANA JURIDICĂ
Cuprins:
§1. Noţiune. Elemente constitutive. Identificare.
§2. Înfiinţarea persoanelor juridice.
§3. Capacitatea civilă a persoanei juridice.
§4. Reorganizarea persoanelor juridice.
§5. Încetarea persoanelor juridice.
§6. Test.
§7. Bibliografie obligatorie.
Obiectivele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
Þ definiţi persoana juridică;
Þ analizaţi elementele constitutive şi identificarea persoanei juridice;
Þ analizaţi aspecte privitoare la capacitatea civilă a persoanei juridice;
Þ prezentaţi instituţia reorganizării persoanei juridice;
Þ analizaţi încetarea persoanelor juridice.
§1. NOŢIUNE. ELEMENTE CONSTITUTIVE. IDENTIFICARE
Persoană juridică este entitatea (ansamblul de elemente umane şi materiale) care,
îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele
cerinţe, cumulativ:
- să aibă o organizare de sine stătătoare, deci o organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu propriu;
- să aibă un scop propriu.
Elementele constitutive ale persoanei juridice prezintă următoarele caractere:
- sunt legale, în sensul că ele sunt instituite prin lege şi numai un act normativ poate
institui sau poate circumstanţia un asemenea element constitutiv;
- sunt generale, adică sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, deci, orice
entitate, pentru a dobândi personalitate juridică, trebuie să întrunească cele trei elemente
constitutive;
- sunt cumulative, deci entitatea trebuie să întrunească toate cele trei elemente pentru
existenţa calităţii de persoană juridică, lipsa oricăruia dintre acestea având drept consecinţă
inexistenţa personalităţii juridice;
- sunt exclusive, adică cele trei elemente menţionate sunt nu numai necesare, ci şi
suficiente pentru ca entitatea să dobândească, în condiţiile prevăzute de lege, personalitate
juridică.
În actele normative aplicabile anumitor categorii de persoane juridice, există dispoziţii
care circumstanţiază un element constitutiv ori altul.
Prin identificarea persoanei juridice se înţelege individualizarea acesteia în raporturile
juridice la care participă ca subiect de drept distinct.
Atributele de identificare a persoanei juridice sunt următoarele:
- denumirea, prin care se înţelege acel atribut de identificare a persoanei juridice ce
constă în cuvântul sau grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii
(atributul de identificare a persoanei juridice care corespunde numelui pentru persoana
fizică);
- sediul, prin care se desemnează atributul de identificare a persoanei juridice prin
indicarea unui anumit loc, stabilit cu această semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de
identificare a persoanei juridice care corespunde domiciliului pentru persoana fizică);
- naţionalitatea, adică apartenenţa la un anumit stat (atributul de identificare a persoanei
juridice echivalent cetăţeniei pentru persoana fizică);
- contul bancar;
- codul fiscal;
- numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, numărul de înmatriculare
în registrul bancar ori numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice;
- capitalul social;
- firma (denumirea sub care persoanele juridice care au calitatea de comerciant îşi
exercită comerţul şi semnează, cu precizarea că firma este un atribut de identificare a
oricărui comerciant, deci şi a comerciantului persoană fizică);
- emblema (semnul sau denumirea care deosebeşte o anumită persoană juridică de altele
ce desfăşoară acelaşi fel de activitate);
- marca (semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau
a serviciilor unei persoane de produsele sau serviciile ce aparţin altor persoane);
- telefon, fax, telex.
§2. ÎNFIINŢAREA PERSOANELOR JURIDICE
Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea, în condiţiile legii, a acestui subiect
de drept.
În unele situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune un singur act juridic, căruia
legea îi recunoaşte acest efect creator. În alte situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice
presupune o serie de operaţiuni juridice, care, numai luate împreună, conduc la crearea
persoanei juridice respective.
Legea reglementează patru moduri de înfiinţare a persoanelor juridice, anume:
- prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a
verifica legalitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare recunoscut);
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului
competent a aprecia oportunitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare autorizat);
- printr-un alt mod reglementat de lege.
§3. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI JURIDICE
În lipsa unei definiţii legale, prin capacitatea civilă a persoanei juridice vom desemna
aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile (capacitatea civilă de
folosinţă), precum şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi
asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de
conducere (capacitatea civilă de exerciţiu).
Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită
şi capacitate de drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci, este o capacitate de
ramură, adică o capacitate de drept civil.
Cât priveşte începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice, legea distinge
între persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane juridice (adică persoanele
juridice nesupuse înregistrării). Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc
capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse
înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil,
după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii actului
de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea
o prevede.
Prin excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată (numită şi
limitată sau restrânsă), în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 33 alin. (3) din Decretul
nr. 31/1954, conform căruia, „chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de
recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică
are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în
favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar
numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de scopul (obiectul
de activitate) pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu este acelaşi la fiecare persoană
juridică, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele
juridice, ci diferă după specialitatea fiecăreia.
Aşadar, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală şi
abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii care servesc realizării scopului pentru
care persoana juridică a fost înfiinţată. Tocmai de aceea, în doctrină se vorbeşte despre
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, principiu consacrat, cu
caracter general, de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, care dispune că „persoana juridică nu
poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte o dată cu încetarea fiinţei
(desfiinţarea) acesteia. Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din
următoarele moduri: reorganizarea sub forma comasării ori a divizării totale; dizolvarea;
transformarea.
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte juridice
civile, acte a căror esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă. Tocmai de aceea, legiuitorul a
adoptat soluţia considerării voinţei unei persoane sau unor persoane din colectivul
persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice respective.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele sale de
conducere. În acest sens, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte următoarele: persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere;
actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi; faptele licite sau ilicite săvârşite de organele
sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor
lor; faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de terţi, cât
şi faţă de persoana juridică.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării
acesteia, însă, realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este
condiţionată, în practică, de desemnarea organelor sale de conducere. Organele de
conducere şi modurile de constituire a acestora sunt reglementate de o serie de acte
normative ce privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două limite:
capacitatea de folosinţă şi pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice
respective.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii
sale de folosinţă.
§4. REORGANIZAREA PERSOANELOR JURIDICE
În doctrină, reorganizarea este definită ca fiind operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin
două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a lor.
Din această definiţie, rezultă cu claritate cele două elemente care sunt de esenţa
reorganizării:
- reorganizarea antrenează cel puţin două persoane juridice;
- reorganizarea presupune efecte creatoare, modificatoare sau extinctive, care se produc
toate ori în parte, în funcţie de formele reorganizării.
Subliniem însă că, uneori, chiar şi în anumite acte normative, cuvântul reorganizare este
folosit şi cu un alt înţeles, desemnând fie o restructurare aplicabilă unei singure persoane
juridice, fie o reformă economico-socială.
Reorganizarea cunoaşte două forme:
- comasarea, care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin fuziune;
- divizarea, care poate să fie o divizare totală sau o divizare parţială.
Atragem atenţia că aceasta este terminologia utilizată în Decretul nr. 31/1954. Însă, in
reglementarea privind asociatiile si fundatiile (O.G. nr. 26/2000), precum si in legislaţia
comercială, în ceea ce priveşte prima formă de reorganizare, se foloseşte o altă
terminologie, vorbindu-se despre fuziune (echivalenta comasării din dreptul comun), care se
poate realiza fie prin absorbţie, fie prin contopire (echivalenta fuziunii din dreptul comun).
Absorbţia este acea formă de comasare care constă în încorporarea unei persoane
juridice, care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte astfel
activitatea. Aşadar, în cazul absorbţiei nu dispar toate persoanele juridice implicate în
această formă de reorganizare, ci numai persoana juridică absorbită, în schimb, persoana
juridică absorbantă îşi continuă existenţa ca subiect de drept.
Fuziunea este acea formă de comasare care constă în unirea (contopirea) a două sau mai
multe persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă persoană
juridică. Se observă că în cazul acestei forme de reorganizare dispar, ca subiecte de drept,
toate persoanele juridice implicate, iar în locul lor apare o nouă persoană juridică, deci un
subiect de drept distinct de cele existente anterior.
Divizarea totală este acea formă de divizare care constă în împărţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, între două sau mai multe
persoane juridice existente sau care iau astfel naştere. Prin urmare, persoana juridică supusă
divizării totale dispare ca subiect de drept, însă, apariţia unui nou subiect de drept nu este
de esenţa divizării totale, deoarece patrimoniul poate fi transmis către două (sau mai multe)
subiecte de drept deja existente şi care nu vor suferi decât modificări cantitative.
Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi din
patrimoniul unei persoane juridice, care îşi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către
una sau mai multe persoane juridice existente sau care se înfiinţează în acest fel. Aşadar,
persoana juridică supusă divizării parţiale nu dispare ca subiect de drept, ci îşi continuă
existenţa, însă cu un patrimoniu diminuat.
§5. ÎNCETAREA PERSOANELOR JURIDICE
Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri:
- reorganizarea sub forma comasării (absorbţia şi fuziunea) ori sub forma divizării totale;
- dizolvarea;
- transformarea.
Dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice ce se aplică în cazurile
prevăzute de lege şi care presupune lichidarea.
Între dizolvarea persoanelor juridice şi reorganizarea persoanelor juridice, aceasta din
urmă privită ca mod de încetare a persoanei juridice, există următoarele deosebiri mai
importante:
- legea stabileşte în mod expres cazurile în care intervine dizolvarea, ceea ce nu se
întâmplă în cazul reorganizării;
- dizolvarea presupune, obligatoriu, lichidarea persoanei juridice, însă această fază nu
intervine în procesul de încetare a persoanei juridice prin reorganizare;
- domeniul reorganizării este mai larg decât cel al dizolvării, în sensul că reorganizarea
este aplicabilă, în principiu, tuturor categoriilor de persoane juridice, pe când dizolvarea se
aplică în special persoanelor juridice de tip asociativ;
- dizolvarea presupune o transmisiune cu titlu particular, în vreme ce, în cazul
reorganizării, operează o transmisiune universală sau cu titlu universal.
Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică, ce intervine în cazurile şi în
condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa,
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.
§6. Test
Exemple de subiecte de sinteză:
1. Identificarea persoanei juridice.
2. Înfiinţarea persoanelor juridice.
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
4. Modurile prin care încetează persoanele juridice.
Exemplu de test grilă:
1. Divizarea:
a) este o formă de reorganizare a persoanei juridice; b) presupune lichidarea persoanei juridice; c)
presupune că o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane
juridice.
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice: a) se dobândeşte la data desemnării organelor de
conducere; b) încetează prin divizare, indiferent de felul acesteia; c) este determinată, în conţinutul său, de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
§7. Bibliografie obligatorie
- - Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită de Carla
Alexandra Anghelescu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 432-458;
- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 432 şi
urm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu